Cum de mai rabdă Dumnezeu?
Dumnezeu aşteaptă sfârşitului omului, în ce sfârşeşte omul: fie că a fost multă vreme bun, fie că a fost multă vreme rău, cele de pe urmă au ultimul cuvânt.
Toate pedepsele sunt văzute ca venind de la Dumnezeu, ca plată pentru păcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepseşte aici toate păcatele.Oamenii aşa ar vrea. Şi fiindcă ei nu pot răbda, se întreabă: Cum de mai rabdă Dumnezeu? Mulţi, din pricina acestei răbdări divine, îşi pierd siguranţa în existenţa lui Dumnezeu. De aceea, ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu pedepse înfricoşătoare (întâmplări înfricoşate) între oameni. Nu pedepseşte toate relele aici şi imediat, după cum nici nu răsplăteşte tot binele aici şi numaidecât, cred că din următoarea raţiune:
- Dacă ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta este singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care nepedepsit imediat I-ar putea periclita stăpânirea lumii.
- Dacă ar răsplăti tot binele aici ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta. Dacă ar răsplăti tot binele imediat ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, în care Dumnezeu trebuie să Se achite urgent de îndatorirea ce I-a făcut-o omul.
- Că uneori Dumnezeu pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele este ca să ştie omul că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte.
- Dacă o face rar în lumea aceasta este semn că o face sigur în cealaltă.
- Dacă uneori nu pedepseşte răul este că aşteaptă pocăinţa păcătosului.
- Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului este semn că-i lucrează răbdarea. În amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitului omului, în ce sfârşeşte omul: fie că a fost multă vreme bun, fie că a fost multă vreme rău, cele de pe urmă au ultimul cuvânt.
O răsplată aici şi imediat pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului. Răul nu s-ar mai face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti în drumul ei spre îndumnezeire.
Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-și ridice fiii, la sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, Care este Duh, este Iubire şi Adevăr, şi acesta face şi pe oameni liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare. Limitele omului sunt limitele sfinţeniei sale. Iar sfinţenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vieţii, s-o scape de năruire, numai sfinţenia rămâne. Sfinţenia este şi efectivă şi preventivă. Datori de a o câştiga sunt toţi oamenii, care vor să se mântuiască. Sfinţenia tare seamănă a sănătate originară, o strălucire lină a sufletului. Unde sunt acestea şi Dumnezeu Se odihneşte, unde lipsesc şi Iisus îşi pierde răbdarea. Este lucrul cel mai greu să îndupleci omul să urmărească realizarea sfinţeniei. Vede bine câte năpaste îndură, fără rezemarea vieţii sale pe Dumnezeu... şi totuşi... Dar sunt fraţi de-ai noştri, oameni care au ajuns încă din veacul acesta, urgisit de păcate, până la strălucirile „Schimbării la faţă".
(Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Editura Credința strămoșească, p. 139-141)
În biserică, glasul dumnezeiesc ajunge la inimile noastre
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro