- Îngăduiţi-mi să vă întrerup, spuse Vasile. Vorbiţi despre conştientizarea bolii duhovniceşti, iar mai devreme aţi spus că boala este orbirea minţii. Atunci cum ne putem da seama că suferim de această boală, adică de orbirea şi întunecarea minţii? Aţi dat exemplul bolii trupeşti; dar în cazul ei simţim durerea şi căutăm de îndată un doctor. Însă când este vorba de minte, cum să ne dăm seama că suntem bolnavi, dacă nu simţim nici o durere?

- Este o întrebare pe care o socotesc a fi vlăstarul vremii noastre. Şi mă voi explica. Am fost învăţaţi că viaţa duhovnicească înseamnă a ne cerceta virtuţile, încă de la o vârstă fragedă am învăţat că trebuie să ne punem zilnic note în ceea ce priveşte virtuţile şi faptele noastre bune. De fapt, acesta este pietism. Noi, ortodocşii, nu ne uităm la virtuţile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmărim să ne tămăduim de patimi. Ne străduim să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtuţile care sunt roadă Duhului Sfânt. Deci, dacă nu suntem conştienţi de boala pricinuită nouă de patimi, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt oglindă duhovnicească. Cercetând vieţile şi învăţătura lor, ajungem să vedem starea noastră jalnică. Aflând muceniciile sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viaţa de nevoinţă a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră duhovnicească.

Mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Când vorbim de vederea Luminii necreate, înţelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu îngăduie omului să vadă harul Său ca Lumină. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul trupesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe a plânge. Întâia atingere a harului dumnezeiesc e simţită, aşa cum spune Sfântul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cât este mai puternic focul, cu atât mai mult se preface în Lumină necreată. Adânca şi deplina pocăinţă arată că vremea harului lui Dumnezeu a venit. Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când ajungem să zicem ca ucenicii care călătoreau spre Emaus: „Noi nădăjduiam că acela este cel ce va să izbăvească pre Israil" (Luca 24, 21), vom fi în stare să-L vedem pe Hristos şi să căutăm viaţa cea nouă pe care Hristos o dă. Eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură. Atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti. Dacă mai adăugăm şi alte mijloace celor pomenite până aici, putem deschide calea mântuirii. Adică, dacă începem să spunem rugăciunea lui Iisus - Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul - de multe ori şi cu rânduială, la vreme anume, dar şi în toată vremea, atunci rugăciunea sparge zidul amăgirii de sine, dezvăluind toată nimicnicia.

(Mitropolit Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă,  Editura Sophia, ediţie electronică; p. 29)