Viaţa şi lupta isihastului se des­făşoară între doi poli, două virtuţi de o importanţă deose­bită: smerenie şi curaj. Smerenia sau "cugetul smerit" vine din conştiinţa nimicniciei omului, presupoziţie fundamen­tală pentru dobândirea harului; o câştigăm cu ajutorul lui Dumnezeu prin tăierea voii şi o existenţă cu lipsuri, adică prin durerosul efort al călugărului de a se elibera atât de pro­pria voinţă, cât şi de atracţia pentru lucrurile materiale.

Celălalt pol este curajul, îndrăznirea către Dumnezeu, ca fiind "un fel de ochi al rugăciunii sau o aripă sau o atâr­nare minunată". Această îndrăznire nu purcede din con­ştiinţa virtuţii omeneşti - ceea ce ar fi un păcat, mai precis patima mândriei şi a iubirii de sine - ci din sentimentul mângâierii netrecătoare a iubirii de oameni şi din bună­tatea lui Dumnezeu. Cele două, smerenia şi îndrăzneala, conduc sufletul spre cinstirea lui Dumnezeu, lăsându-l să depindă complet de nădejdea în Creatorul său, şi constituie cadrul necesar al rugăciunii.

(Sfântul Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste, Editura Doxologia, 2012, pp. 33-34)