De nu vom trăi Învierea Domnului ca pe propria noastră înviere, nu o vom cinsti cum se cuvine. Astăzi, tot ce trăiesc devine loc de întâlnire cu Mâna Lui salvatoare şi cu învierea mea! De mine depinde dacă voi alegesă trăiesc ce mi se întâmplă acum ca pe o consecinţă a celor ce au fost, ca pe o altă dovadă că viaţa mea e distrusă şi că nu am decât să distrug şi eu la rândul meu pe cei de lângă mine, sau să fac din ea locul venirii Lui!

Da, Domnul nostru este şi „Cel ce vine” şi de mine depinde dacă deschid la bătaia Lui în uşa inimii mele. Acum, inima mea e închisă în durerea ei, în ciuda ei, în mohorârea ei. Şi nu fără temei. Uite ce mi se întâmplă! Uite, ce fac ei! Uite cum e lumea! Cum voi deschide? Şi ce să fac cu El în mine? Şi aici am de ales: pot să-I scot „ochii” că îngăduie toate astea sau pot să-I cer puterea de a face ce spune El că e de trebuinţa ca să intru în bucuria Lui! Şi pot să aleg cea de-a doua atitudine, numai şi numai dacă renunţ la cauzele din trecut (mama mea şi tatăl meu m-au învăţat, mi-au făcut...) şi aleg Cauza din viitor, din Ziua cea mare a Celei de a Doua Lui Veniri! Aleg să spun: „Vino, Doamne, şi vindecă sufletul meu, că mult am greşit Ţie!”; „Vino, Doamne, şi binecuvântează pe tatăl meu şi pe mama mea şi pe toţi cei ce m-au rănit şi pe toţi cei pe care eu i-am rănit, că toţi suntem lucrul mâinilor Tale!”. Aşa, ce trăiesc acum încetează de a mai fi cauza unui viitor nefericit, devenind efectul Acelei Veniri care lucrează încă de acum în mine!

Dacă omul nu este ancorat în făgăduinţa mântuirii, care cuprinde şi cea de-a Doua Sa Venire, şi învierea noastră cu trupul în slava Lui, şi împreună vieţuirea cu El în bucuria veşnică, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo şi nu-şi poate jertfi ucigătoarele plăceri cu care încearcă să-şi astâmpere foamea de iubire şi setea de fericire!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 17-18)