1. În Rugăciunea lui Iisus se regăsește credința în Dumnezeu care a creat lumea și care o conduce și o iubește. El este un Părinte iubitor,  care are grijă să mântuiască creația Sa. Mântuirea se obține în Dumnezeu. Din acest motiv, când ne rugăm Îl implorăm zicând „miluiește-mă!”. Autorăscumpărarea si autoîndumnezeirea sunt departe de lucrătorul Rugăciunii lui Iisus, pentru că acesta este păcatul lui  Adam. El a vrut să devină Dumnezeu, nesocotind planul lui Dumnezeu pentru el. Mântuirea nu este obținută prin noi înșine și „nu vine din noi înșine”, cum pretind sistemele filosofice omenești, ci este atinsă în Dumnezeu.

2. Cuvintele Rugăciunii lui Iisus cuprind la un loc, conștiința prezenței lui  Dumnezeu, conștiința păcătoșeniei proprii și trebuința de a fi miluit de Iisus. Ele exprimă un raport al dependenței persoanei umane de mila iubitoare a Persoanei Divine și nu de o forță (Energie) impersonală, ca în mistica altor credințe. Noi nu ne luptăm ca să întâlnim un Dumnezeu impersonal, prin Rugăciunea lui Iisus. Noi nu căutăm înălțarea spre nimicul absolut. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul Personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Natura divină și cea umană se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuiește trupește plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Așadar, antropologia și soteriologia creștină (învățătura despre om și cea despre mântuirea lui), în monahismul ortodox, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos și îi păzim poruncile Lui. Acordăm mare importanță acestui aspect. Insistăm pe păzirea poruncilor lui Hristos. El Însușii ne-a spus: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In 14, 15). Iubindu-L pe Hristos și păzind poruncile Lui, suntem uniți cu întreaga Sfântă Treime.

3. Nu atingem o stare de mândrie prin rugăciunea neîncetată. Sistemele filosofice orientale urmăresc înălțarea Sinelui (din iubire de sine și deci, din mândrie). Crestinii ortodocși ajung la starea binecuvântată de smerenie, prin Rugăciunea lui Iisus. Spunem „miluiește-mă” si ne considerăm mai răi decât toți oamenii. Noi nu disprețuim pe nici unul dintre frații noștri. Cel ce lucrează Rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, pentru că oricine este mândru, este nebun (Ps. 13, 1).

4. Mântuirea noastră nu este o noțiune abstractă, ci este unire în Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Dar, această unire totuși nu șterge latura noastră omenească. Nu suntem integrați (dizolvați, desființați), din moment ce și noi suntem persoane.

5. Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putința de a ne vedea și recunoaște greșeala, putem să vedem și să distingem mișcările diavolilor, dar, în același timp și lucrarea lui Hristos. Putem deci deosebi duhurile. Recunoaștem astfel lucrarea diavolului, care de multe ori se schimbă chiar și într-un înger de lumină. Distingem, deci, binele de rău, necreatul de creat.

6. Lupta pentru Rugăciunea lui Iisus este legată de curățirea sufletului și a trupului de urmările stricăcioase ale patimilor. Nu țintim apatia stoică, ci ne străduim să atingem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor, ci transformarea lor. Fără nepătimire, Dumnezeu nu poate fi iubit și nu ne putem mântui. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită si deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm ca să schimbăm stările pervertite pe care diavolul le-a creat în noi. Nu putem fi mântuiți fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Priceperea duhovnicească fără curățirea inimii, este teologia diavolilor”.

7. Noi, creștinii ortodocși, nu încercăm să ne călăuzim mintea spre nimicul absolut, prin Rugăciunea lui Iisus, ci să o întoarcem spre inimă și să coborâm harul lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe, nu trupul este în sine rău, ci felul nostru de a gândi, care este după trup (trupesc). Nu trebuie să încercăm să scăpăm de haina sufletului, după cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să încercăm să o salvăm. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, deci a sufletului și a trupului. Noi nu avem ca scop distrugerea trupului, ci luptăm ca să-l îndumnezeim. Noi nu dorim nici distrugerea vieții, nu aspirăm să ajungem acolo unde nu este dorită viața, pentru a înceta astfel suferința. Noi practicăm Rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viața cea veșnică și vrem să trăim veșnic cu Dumnezeu.

8. Nu suntem indiferenți la lumea din jurul nostru. Sistemele filosofice orientale evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a-și putea menține pacea (și indiferența!). Noi ne rugăm neîncetat pentru toți. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea noastrăînseamnă unirea cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane pe care le ajutăm pe calea mântuirii. Nu ne putem mântui prin noi înșine. O bucurie care este numai a noastră, fără să fie și pentru ceilalți, nu este bucurie adevărată, ci egoism.

9. Nu dăm prea mare importanță tehnicilor psihosomatice și diferitelor poziții ale corpului. Considerăm doar că unele ajută la concentrarea minții în inimă, ceea ce de altfel este posibil să se realizeze și fără aceste tehnici.

(Extras din Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)