Calea Domnului este o călătorie spre cele de jos. Ea are ca și lege nestrămutată cuvântul Domnului: „cel ce se smerește pe sine, se va înălţa”  (Luc.  14, 11). Prin urmare, Calea Domnului este mai  întâi o pogorâre și abia mai apoi o înălțare. Apostolul  Pavel afirmă că pogorârea lui Hristos „în părţile cele mai  de jos ale pământului” și înălţarea „mai presus de toate  cerurile” s-a făcut pricina tuturor darurilor Duhului Sfânt (cf.  Ef. 4, 8-10). Având, așadar, această smerită  vedere dumnezeiască a îndoitei căi a Domnului, Părintele  Sofronie adeverește că „cei care sunt mânaţi de Duhul  Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu”. Ei se pogoară mereu, mânaţi de dorinţa de a se micșora pe sine; Îi urmează lui Hristos, străduindu-se să își deșerte sinele de toată înclinaţia spre mândrie, pentru ca în felul acesta să devină lăcașuri ale Sfintei Treimi. Părintele Sofronie subliniază, de asemenea, că în această călătorie ascetică spre cele de jos, „deplinătatea deșertării de sine premerge deplinătăţii desăvârșirii”. Cu alte cuvinte, bogăţia darurilor duhovnicești depinde  de adâncimea și de măsura deșertării de sine la care ajunge creștinul prin pogorârea la cele de jos. Calea Domnului trece prin moarte și ajunge până în străfundurile iadului. Este un act de bunăvoie și fără de păcat. La fel și pogorârea omului la cele de jos, trebuie să fie un act de bunăvoie și potrivit poruncii lui Dumnezeu. Înainte de a  fi preaslăvit Domnul Iisus Hristos, Calea Lui a stârnit în ucenici uimire și teamă (cf. Marc. 10, 32). Însă după pogorârea Mângâietorului, aceiași ucenici „au plecat din faţa sinedriului bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapt. 5, 41) și se bucurau de suferinţele răbdate pentru El (cf. Col. 1, 24).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2012, pp. 14-15)