Omul care ia aminte la curăţia sa duhovnicească şi o păstrează, păstrează şi harul dumnezeiesc şi vede întotdeauna curat, valorifică chiar şi pe cele necurate, prefăcându-le în atelierul său duhovnicesc cel bun: hârtiile cele nefolositoare le face şerveţele curate, coli, caiete etc., obiectele de bronz sparte le face sfeşnice, iar aurul – sfinte potire. Dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte în mod viclean, şi pe cele bune le preface în rele, precum fabrica ce face material de război, face din aur gloanţe şi proiectile de tun, deoarece aşa au fost alcătuite maşinăriile ei.

De aceea, să nu primim niciodată gândul cel rău, ci să lucrăm întotdeauna cele bune, dacă voim ca fabrica rea a inimii noastre să se transforme într-una bună.

Fireşte, nimeni nu trebuie să se nevoiască cu o scolastică bolnăvicioasă, ca să nu fie înecat apoi de nelinişte (luptându-se cu gândurile), ci să-şi simplifice nevoinţa sa, nădăjduind în Hristos, iar nu în el însuşi. Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufocă, ci are oxigen duhovnicesc din belşug – mângâierea dumnezeiască. Altceva este lucrarea duhovnicească subţire, şi altceva este scolastica bolnăvicioasă, care îneacă cu neliniştea lăuntrică (din pricina silirii exterioare fără discernământ) şi pricinuieşte mereu dureri de cap.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 153)