Până la urmă, tot smerenia este vârful virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă, păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu ca pe aceia care au fapte bune şi li se pare că au ceva.

Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Şi i s-a arătat îngerul şi i-a zis: "Aşa te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am." Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări... În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici "Doamne, Iisuse...", şi să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mânăstire: cât am ascultat de altul.

(Monah Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Făgăraş, 2010; p. 44)