Dumnezeu ne dă nouă ceea ce vedem noi în aproapele. De vom vedea sfințenie, sfințenie dobândim, iar de vom vedea răutate, răutate primim în noi înșine. Aproapele este un fel de vistierie la care alergăm cu mintea pentru a lua sfințenie sau patimi, în funcție de inima noastră. De aceea Apostolul Pavel ne și îndeamnă: „Fraților, chiar de va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești, îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând aminte la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită” (Galateni 6, 1).

De regulă, asceții care au căzut în păcate mari, despre care ne mărturisesc patericele, au ajuns la aceasta din cauză că judecau pe alții. Dumnezeu dă această lecție pentru a ne dezvăța să judecăm păcate străine. Așa, pentru mulți căderea s-a făcut prilej de mai bună pocăință, ceea ce arată că Dumnezeu dă mai degrabă harul pentru nejudecare decât pentru asceză trupească.

(Ierodiaconul Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 112-113)