judecată

Dumnezeul meu, iartă-mă că l-am judecat pe starețul meu

Una este să judeci pe un străin şi alta este să-l judeci pe stareţul tău. Vai ţie, atunci când îl judeci pe stareţul tău, pentru că este ca şi cum l-ai judeca pe însuşi Dumnezeu.

Ne protejăm de tot ce-i rău prin rugăciune

Adesea ne blocăm de răul pe care ni-l fac unii oameni. Nu mai putem să zâmbim, să muncim, să ne odihnim, atunci când suferim o insultă de la cineva. Noi, de fapt, suntem chemați să ne rugăm atât pentru liniștea noastră cât și pentru înțelegerea neputințelor celui care ne-a rănit.

Iadul – neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu

Osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o.

Judecata de Apoi ne arată că istoria lumii are un sfârşit

După cum a avut un început, are şi un sfârşit. Noi credem în începutul descoperit nouă de Însuşi Creatorul, Dumnezeu. El S-a făcut Om, arătându-ne că ne-a creat ca să creştem agonisind har, pentru a ajunge asemenea Lui. Acesta este adevăratul nostru început şi sensul vieţii noastre. 

Porţile iadului sunt încuiate pe dinăuntru

Nu există decât două feluri de oameni... cei care Îi spun lui Dumnezeu „Facă-se voia Ta” şi cei cărora Dumnezeu le va spune la sfârşit: „Facă-se voia ta”.

Dumnezeu este nespus de bun, dar totodată este nespus de drept

În curgerea vieţii pământeşti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu Se va arăta mai ales în lumina dreptăţii Sale, ziua Înfricoşatei Judecăţi. „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”, zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, „Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate”.

La Judecată vom fi întrebați de binele ce am făcut

Întrucât fiecare am primit nişte daruri, nişte talanţi, vom fi întrebaţi ce am făcut, de exemplu, cu darul minţii, al voinţei, al libertăţii, al credinţei; cum le-am folosit şi fructificat? Le-am îngropat în pământ, le-am folosit în numele nostru, pentru slava noastră sau le-am folosit în numele lui Dumnezeu?

Să luăm exemplul mucenicilor în păstrarea credinței

„Iată, sunt 86 de ani de când slujesc lui Hristos, şi El nu mi-a făcut niciodată altceva decât bine. Cum aş putea să mă lepăd acum de Domnul şi Mântuitorul meu?”

Flămând, însetat, străin, gol, bolnav, întemnițat... (Matei 25, 31-46)

Îndrăznesc să vă spun că în miezul empatiei ce ne-o cere Hristos e un sâmbure de asceză în jurul căruia crește cristalul smereniei noastre. Un pic flămânziți, privim spre flămând. Începem să-l înțelegem. Creștinismul nu poate fi mimat.

Intenția din spatele cuvintelor și acțiunilor contează!

Să ştii că Domnul nu priveşte la acţiunile noastre din afară, ci la intenţiile noastre, de ce procedăm aşa sau altfel, şi dacă intenţia noastră este bună, după Dumnezeu.

Pagini