Dumnezeu nu ne vrea morali, ci sfinţi!

Taina mântuirii este în această împărtăşire a omului întru cuvântul lui Dumnezeu, când omul lasă şi pe Dumnezeu să se împărtăşească cu el. Este o deschidere reciprocă. Iarăşi zic, nu este la nivel de informaţie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dăm o dezlegare, ca să zicem aşa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvânt să ne împărtăşească cu ceva, carea împărtăşire duce pe om mai departe, şi acest „mai departe” nu are limită, până la identitatea totală a omului cu Dumnezeu.

Vechiul a fost o pregătire a omului spre a înţelege puţin pe Dumnezeu. Adică cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ. Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu. I-a dat omului la început, să zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Şi prin aceasta omul învaţă să nu mintă, să nu fure şi altele, adică învaţă că Dumnezeu nu ne vrea mincinoşi, ucigaşi şi altele, fiindcă Dumnezeu însuşi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hoţ, Dumnezeu nu este ucigaş.

Dar nu în această etică găsim viaţă, fiindcă ceea ce omul caută, lucrul pentru care însetoşează omul este viaţă, până la urmă. Şi de câte ori auzim în zilele noastre: „Da, dar şi eu vreau să trăiesc” - şi asta în general ca să ne scuzăm o viaţă libertină. Şi sper să nu vă smintesc spunând că, într-un oarecare sens, omul are dreptate când zice aşa, fiindcă - iau cuvântul Mântuitorului: Omul nu-i facut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta e făcută pentru om. Sâmbăta - adică „odihna,” adică împlinirea.

Adică în ce sens are dreptate omul? Omul caută viaţa. Ceva în noi caută, nu ce îşi închipuie omul a fi binele, ci, până la urmă, viaţa o căutăm. Or Scriptura nu vorbeşte de un mai bine sau mai rău, ci peste tot vorbeşte de viaţă. Iar Hristos ne grăieşte cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, „ale vieţii vecinice”; adică, până la urmă, aceea ce voia să ne însufle şi prin Legea Vechiului Legământ, unde se „poticnea,” pe de-o parte, de desăvârşirea mai mică sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gândului omenesc de a se ridica la o înţelegere duhovnicească mai „subţire,” mai „înaltă,” şi, în acest sens, mai adevărată.

Chiar şi în Vechiul Testament, în cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: „Să fiţi sfinţi, fiindcă Eu sunt Sfânt!” Nu zice: Să fiţi sfinţi fiindcă aşa e bine, aşa e frumos. „Fiindcă Eu sunt Sfânt!”. Or Dumnezeu este Care vorbeşte prin Moisi cuvântul ăsta. Lui Moisi i-a dezvăluit că „Eu sunt ” Dumnezeu este Cel Care Este. Şi vrea să-l aducă pe om în aceeaşi fiinţă. Îi împărtăşeşte ceva la început; şi în măsura în care omul se lasă împărtăşit de cuvântul lui Dumnezeu, găseşte în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viaţă.

Până şi în Vechiul Testament vedem în Proroci şi în alţii că au „găsit.” Sfinţii Vechiului Testament deci au găsit o energie de viaţă. Nu erau pur şi simplu oameni morali; erau oameni în care, şi cărora putea Duhul să grăiască, oameni prin care Dumnezeu a dezvăluit omenirii diferite, să le zicem, etape ale apropierii omului înapoi către Dumnezeu. Înapoi zic, fiindcă Adam, în Rai, căzuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este în Hristosul Său, în Unsul Său, în Fiul Său, în Cuvântul Său. În Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinţa şi neputinţa unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greşeli, cum vedem în Vechiul Testament, ci Însuşi vorbeşte, şi cuvântul iese altfel. Cuvântul este pe de-o parte mai mângâietor decât al Legii Vechiului Legământ, fiindcă este cuvântul de viaţă, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare, dacă omul primeşte ca acest cuvânt să sălăşluiască în el.

Adică cum începem la un nivel tot ca în Vechiul Testament, moral, dacă nu înţelegem altceva. Începem să nu facem asta, să nu facem ailaltă, care se zice că sunt rele. Şi începe o oarecare înţelegere nouă. Începem, poate, să dăm putinţa Duhului să producă în noi un moment de viaţă şi să înţelegem atunci în trăirea noastră care este viaţa, unde este viaţa - acest „care” şi „unde” fiind o calitate. Să ne îndulcim în cele cerute de viaţa dumnezeiască, şi prin această îndulcire să desluşim amărăciunea în chiar ceea ce părea să fie atrăgător, în ce se numeşte păcat.

Taina mântuirii este în această împărtăşire a omului întru cuvântul lui Dumnezeu, când omul lasă şi pe Dumnezeu să se împărtăşească cu el. Este o deschidere reciprocă. Iarăşi zic, nu este la nivel de informaţie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dăm o dezlegare, ca să zicem aşa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvânt să ne împărtăşească cu ceva, carea împărtăşire duce pe om mai departe, şi acest „mai departe” nu are limită, până la identitatea totală a omului cu Dumnezeu.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002)

Ultimele din categorie