Adesea Dumnezeu ne iartă păcatele fără a da pedeapsa cuvenită, după cum zice şi psalmistul: Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine (Psalmi 85, 4). Şi chiar de ne pedepseşte câteodată, o face cu bunătate, compătimitor şi, fireşte, spre binele nostru. Ceea ce este cu adevărat îngrozitor este atunci când Dumnezeu ne părăseşte ca pe nişte deznădăjduiţi şi neîndreptaţi; crede-mă că atunci diavolul ne va pedepsi şi ne va munci cu înfricoşare, ca pe unii care nu mai suntem robii lui Dumnezeu, ci prizonierii diavolului. Iar atunci vom suferi acea pedeapsă gătită diavolului şi îngerilor lui. O, de nu ne-ar părăsi Dumnezeu! Cel ce iubeşte învăţătura iubeşte ştiinţa, iar cel ce urăşte certarea este nebun (Pilde 12, 1).

Cunoaşte că Dumnezeu te iubeşte! Dacă El continuă toate cele de trebuinţă pentru viaţă şi bunăstare, poţi tu cu adevărat să murmuri împotriva lui Dumnezeu şi să zici că te pedepseşte? Dacă pentru binele sufletului Tău, Dumnezeu a trimis în lume proroci şi înţelepţi, ca prin ei să te ajute şi să te înveţe... Oare aşa se îngrijeşte cineva de altcineva supus pedepsei? Dacă Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut în lume pentru a te învăţa despre dragostea lui Dumnezeu faţă de tine, a te îndemna la dragoste faţă de El şi a-ţi arăta calea de a te înălţa către El, şi astfel, în neţărmurita Lui dragoste pentru tine, Şi-a vărsat sângele pe Cruce pentru tine, spre a te mântui din puterea păcatului şi a morţii... După toate acestea, poţi tu să îndrăzneşti să spui că Dumnezeu te pedepseşte?

(Cugetările unei inimi smerite – un document din secolul al XV-lea despre viața duhovnicească, Editura Egumenița, pp. 50-51)