„Din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsit adunaţi la un loc atâţia oameni duhovniceşti cum nu puteam întâlni în libertate. La Aiud, unde am ajuns după proces, prin 1949 şi apoi prin alte părţi, i-am cunoscut pe cei arestaţi după 1941, care de acuma erau vechi în închisoare. Unii dintre ei ajunseseră la o mare înălţime duhovnicească. Pentru noi, cei arestaţi în 1948 şi mai târziu, aceşti deţinuţi au fost salvatori. Derutaţi de anchetele lungi şi grele din care ieşisem, prin contactul cu ei ne-am limpezit. Ei ne-au făcut să ne dăm seama de sensul creştin al luptei noastre, de faptul că ne aflăm angajaţi pe un front creştin împotriva fiarei apocaliptice. Ne gândeam şi noi că suferim pentru păcatele noastre, dar prin ei ne-am limpezit, ne-am dat seama că am fost chemaţi de Hristos pe baricade în numele poporului român, înţelegând aceasta pentru noi a devenit o bucurie faptul că ne aflam în închisoare.

De asta spun că ei ne-au salvat, ne-au arătat calea de supravieţuire. Este interesant cum, după şapte-opt ani de închisoare, arestati de foarte tineri, la 17-18 ani, îşi păstraseră nevinovăţia şi puritatea, trăsăturile lor de copii, de parcă vremea trecută peste ei nu lăsase nici o urmă. Arătau parcă mai tineri decât acei dintre noi care aveau acum 17-18 ani. Erau foarte luminoşi, foarte vioi, foarte maturi şi foarte înţelepţi.

(Sfântul Închisorilor, Alba Iulia, 2007, p. 52)