Sfinții se purtau cu toți oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune că nu a deschis ușa propriei mame și nu a mijlo­cit pentru fiul surorii sale atunci când acela a fost acuzat pe nedrept. Sfinții nu făceau discriminări de niciun fel și se fe­reau să-și arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare că, venind la el soli din partea avvei Teofil, arhiepiscopul, și întrebându-l dacă îl poate primi, Cuviosul a răspuns: „Ziceți-i că dacă deschid lui Teofil, va trebui să deschid la toată lumea și dacă deschid la toată lumea, va trebui să plec din aceste locuri. Așa că, să socotească singur dacă să vină sau nu”. Și avva Teofil a hotărât să nu mai meargă la sfânt, dacă vizita sa îl va alun­ga din localitate. Iată că sfinții puneau pe arhiepiscop pe același loc cu oricare alt om, socotind că, față de toți suntem datori cu aceeași dragoste și că nu putem face deosebiri.

Sigur că aceasta nu contrazice situați­ile în care sfinții aveau ucenici sau prie­teni de nevoințe iubiți. Dar aceasta nu înseamnă că îi preferau pe aceștia altora, ci că vedeau în ei virtuțile dumnezeiești. Sfinții iubesc oamenii nu pentru frumusețea lor, nici pentru bogăție, nici pentru agerimea minții, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtuțile duhovni­cești, pentru că în acestea se vede chipul lui Dumnezeu, iar sfinții iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu și-i în­ dreaptă către Dânsul.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 123-124)