Deși părintele duhovnicesc nu încetează el însuși a învăța și a spori în cunoașterea duhovnicească, totuși pentru a putea primi sarcina îndrumării celorlalți în încercările lor, trebuie ca el însuși deja să le fi experi­mentat și să le fi depășit: „Bine facem" – învăța Avva Antonie pe ucenicii săi – „să ne îndemnăm unii pe alții în credință și să ne întărim prin cuvinte. Deci voi aduceți ale voastre ca niște fii părintelui, spunând cele ce știți. Și eu, ca mai bătrân decât voi, vi le dau pe ale mele, pa care le știu și le-am cercat” (Sf. Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Petru Antonie, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, PSB16, EIBMBOR, București, 1988, p. 202).

De altfel, părinții nu vorbesc cu ușurință ucenicilor, ci numai cunoscând din greutatea luptei nevoia și puterea sfătuirii: „Multe și mari sunt cursele diavolilor, iar noi din cele ce le-am pătimit de la ei trebuie să ne îndreptăm unii pe alții. Eu, având o parte din cercarea acestora, vă grăiesc ca unor fii” (Ibidem, p. 207).

Alteori însă, părinții îl lasă pe ucenic să descopere singur cele ce-l folosesc, știind că nu multa vorbire îl va ajuta, ci buna lui voire: „Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: «Spune-mi vreun cuvânt». Iar el i-a zis: «De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă!»” (Avva Sisoe, în Patericul, p. 214).

Tot astfel, Avva Isaac descoperă ucenicilor săi puterea exemplului, dar și necesitatea urmării lui. „Când eram mai tânăr, ședeam cu Avva Kronie și niciodată nu mi-a zis să fac vreun lucru, cu toate că era bătrân și tremura, ci singur se scula și-mi da vasul mie și tuturor asemenea. Și cu Avva Teodor al Fermei am șezut și nici el nu-mi zicea să fac nimic, ci singur masa o punea și zicea: «Frate, de voiești, vino și mănâncă». Iar eu ziceam către dânsul: «Avvo, eu am venit la tine ca să mă folosesc și cum de nu-mi zici să fac ceva?»”. Neștiind, așa­ dar, Avva Isaac cum să înțeleagă aceasta a vestit Bătrânilor despre tăcerea avvei Teodor, iar aceștia l-au întrebat: „Avvo, a venit fratele la sfinția ta ca să se folosească, deci pentru ce nu-i spui ce să facă?”. Răspunsul Bătrânului devine pentru Avva Isaac cheia înțelegerii pe care, la rândul lui, o va da ucenicilor săi: „Au doară chinoviarh sunt eu, ca să îi rânduiesc lui? Eu cu adevărat nimic nu-i zic lui, ci de voiește, ceea ce mă vede pe mine făcând, va face și el. Deci de atunci, apucam înainte și făceam orice voia Bătrânul să facă. Iar el orice făcea, tăcând făcea și aceasta m-a învățat să fac tăcând" (Avva Isaac, în Patericul, p. 115).

Fără însă a fi întărit cineva în virtute, numai buna intenție de a îndruma, de a ajuta pe cel aflat la răscruce îl poate primejdui și pe el, și pe cel îndrumat: „Primejdios este să învețe cel ce nu a trecut prin viața cea lucrătoare. Căci precum de va avea cineva o casă putredă, primind pe străin îl va vătăma cu căderea casei, așa și aceștia, nezidindu-se pe sine mai înainte și pe cei ce s-au apropiat de dânșii îi vor prăpădi. Deoarece cu cuvintele i-au chemat spre mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat" (Maica Singlitichia, în Patericul, p. 227).

Lucrul cel mai important al părinților nu este cuvântul, ci practica. Ucenicul în­vață mai mult de la Bătrân din pilda vie­țuirii sale, trăind alături de el, văzând cum depășește Bătrânul anumite încercări, decât din cuvintele acestuia: „Du-te, lipește-te de omul care se teme de Dumnezeu și apropiindu-te vei învăța și tu a te teme de Dumnezeu" (Avva Pimen, în Patericul, p. 171).

Cuvântul, întemeiat pe trăire, liniștește nu numai pe cel ce întreabă, ci și pe cel întrebat. Avva Ioan, cerându-i-se un cuvânt scurt în ultimele clipe ale vieții sale, a măr­turisit: „Niciodată n-am făcut voia mea, nici am învățat pe cineva ceea ce mai îna­inte n-am făcut" (Avva Casian, în Patericul, p. 121).

Cu cât părintele, care este ținta obser­vațiilor tuturor fraților, se întărește în vir­tute, umblând neșovăielnic în calea porun­cilor lui Hristos, cu atât aceștia, văzându-l, se vor întări ei înșiși și unii pe alții, prin pilda vieții sale, cuvintele părintelui zidind nu numai pe cei direct îndrumați de el, ci străbătând spațiul și timpul, rodind pretu­tindeni unde ajung: „Auzind cuvintele pă­rintelui nostru foarte ne foloseam, deșteptându-ne spre râvna faptelor celor bune. Iar văzând noi și de tăcea el fapta lui, care era cuvânt, ne minunam unii către alții zicând: «Și noi putem cu toții să-i urmăm lui, fiindcă urmează sfinților. Că din părinți elini fiind, atât de cinstitor de Dumnezeu s-a făcut și cu toate poruncile lui Dumnezeu este îmbrăcat. Deci să murim și împreună să trăim cu omul acesta, că drept ne povățuiește pe noi către Dumnezeu»" (Avva Psantaie, în Patericul, p. 238).

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 125-128)