Preotului, duhovnicului, Mântuitorul îi încredinţează pe omul rănit de păcate. Îi dă şi doi dinari, Vechiul şi Noul Testament, pentru a-l învăţa. Îi pune la îndemână Tainele, pentru a-l vindeca. Iar răsplata va fi la a Doua Venire. Unui asemenea părinte duhovnicesc trebuie să-i arătăm încrederea şi dragostea pe care o arată bolnavul doctorului care-l îngrijeşte, urmând metodele terapeutice prescrise şi aşteptând să fie vindecat. De fapt, trebuie să-i arătăm chiar mai multă încredere şi dragoste preotului decât doctorului, ţinând seama de diferenţa dintre suflet şi trup, şi de faptul că Hristos însuşi sălăşluieşte în părintele nostru duhovnicesc.

Omul căzut a fost restaurat de Hristos, prin iconomia Sfintei Treimi. Pentru fiecare ins în parte, mijloacele medicale pe care ascetica ortodoxă le pune la îndemână, prin harul Duhului Sfânt, oferă posibilitatea însănătoşirii. Această însănătoşire a omului şi însănătoşirea lui, săvârşită de Hristos, este dăruită potenţial fiecărui ins, prin Taine. Omul trebuie ca prin lucrarea sa, prin asceză, printr-o viaţă spirituală susţinută, să asimileze acest dar al lui Dumnezeu.

Părinţii duhovniceşti sunt în măsură să-i prescrie credinciosului cele mai potrivite mijloace de însănătoşire. De aceea, am selectat dintr-o seamă de părinţi contemporani mai multe mijloace de tămăduire, pentru fiinţa noastră atinsă de stricăciune.

(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 37)