- Gheronda, a venit diagnosticul final. Umflătura pe care o aveți este cancer, și încă unul sălbatic.

- Adu-mi o basma ca să dansez dansul acela : „Să fii sănătoasă, biată lume”! Eu niciodată nu am dansat în viața mea, dar acum, de bucurie că mi se apropie moartea, voi dansa.

- Gheronda, doctorul spune că mai întâi vor fi radiații, ca să se micșoreze umflătura și după aceea se va face intervenția chirurgicală.

- Am înțeles!  Mai întâi va bombarda aviația și apoi se va trece la ofensivă! Așadar, mă voi duce sus și vă voi aduce vești!...

Unii oameni, chiar dacă sunt bătrâni, dacă le spune doctorul: „vei muri” sau „50% este speranță să trăiești”, se mâhnesc. Vor să trăiască. Ce vor câștiga de aici? Nu știu. Dacă ar fi un tânăr, e, cumva s-ar mai justifica, dar un bătrân să facă încercări ca să mai trăiască, acest lucru nu-l înțeleg. Altceva este să faci o terapie, ca să poți suporta cumva durerea. Nu vrea adică să-și prelungească viața, ci vrea numai să fie mai suportabile durerile și să se îngrijească până moare, aceasta are sens.

- Gheronda, noi îl rugăm pe Dumnezeu să vă dea o prelungire vieții.

- De ce? Nu zice Psalmul că anii vieții noastre sunt șaptezeci de ani?

- Ei, dar Psalmistul adaugă totuși „dacă va fi în putere, optzeci de ani”...

- Da, dar zice și „ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere”[1], drept aceea nu mai bine odihna în cealaltă viață?

- Se poate, gheronda, ca cineva, din smerenie să nu se simtă pregătit duhovnicește pentru cealaltă viață și să vrea încă să trăiască pentru a se pregăti...

- Acest lucru este bun, dar cine știe că, dacă va trăi încă, nu va deveni mai rău?

- Gheronda, când se împrietenește cineva cu moartea?

- Când? Dacă înlăuntrul lui trăiește Hristos, atunci moartea este bucurie. Totuși nu trebuie să se bucure că moare, fiindcă s-a săturat de viața lui. Când te bucuri de moarte, având cugetul cel bun, atunci moartea fuge și se duce să găsească vreun fricos! Când vrei să mori, nu mori!

Unul care are trai bun, se teme de moarte, pentru că este mulțumit cu viața lumească pe care o duce și nu vrea să moară. Dacă-i spune cineva de moarte, zice: „cară-te de-aici!” În timp ce unul care are un trai nenorocit, se chinuiește și celelalte vede moartea ca pe o izbăvire și zice: „Păcat, de-ar veni odată moartea să mă ia...O fi găsit vreo piedică”!

Puțini oameni vor moartea. Cei mai mulți au mereu de terminat ceva și nu vor să moară. Bunul Dumnezeu rânduiește să moară cineva când este copt. Întotdeauna un om duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân trebuie să se bucure că trăiește, să se bucure și că va muri, dar să nu caute cu tot dinadinsul moartea, fiindcă aceasta este sinucidere.

Pentru cineva care este mort pentru lume și înviat pentru Duh nu există niciodată neliniște, frică, agonie. Unul ca acesta așteaptă moartea cu bucurie, fiindcă va merge lângă Hristos și se va veseli întru El. Dar se bucură și că trăiește, fiindcă trăiește tot lângă Hristos și simte o parte din bucuria Raiului încă de pe pământ și se întreabă dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea pe care o simte aici pe pământ. Asemenea oameni care luptă cu dragoste și cu lepădare de sine, fiindcă au moartea pururea înaintea ochilor lor și meditează la ea zilnic, se pregătesc mai duhovnicește, luptă cu mai mult curaj și biruiesc deșertăciunea.