Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligenţei, priceperii, măsurii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsăm cu multă insistenţă asupra necesităţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul însuşi ne cere: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!" (Matei 10,16). Alăturarea acestor două noţiuni - înţelepciune şi nevinovăţie - elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţă, forma goală şi intenţia rea.

Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creştinul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să aprecieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai „înţelepţi" fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos - şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei - ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, pp. 469-470)