O stare de prezenţă în Dumnezeu este mai plăcută decât nevoinţa…

Noi, ortodocşii, nu apăsăm pe pedala cunoaşterii atât de mult cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră de smerenie, pentru ca să fim scrişi şi noi Sus, în Cartea cea Mare.

Noi, ortodocşii, nu apăsăm pe pedala cunoaşterii atât de mult cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră de smerenie, pentru ca să fim scrişi şi noi Sus, în Cartea cea Mare. Şi omul care s-a smerit a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţională, ci o smerenie smerită, trăită.

Mă întreba cineva: “Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru şi demonstraţii. De ce, dacă i-a luat coarnele, şi forţele, şi pretenţiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfinţii Părinţi – numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaştem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greşeală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădiţe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viţă. El nu e mlădiţă. Totul e de la Dumnezeu: “Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea creştinilor. Dacă creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezenţă care-i mai plăcută decât nevoinţa.                                                                                        

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 47-48)

De la același autor

Ultimele din categorie