Păcatul, moartea, bolile și ispitele (2)

Dar tu, iubite, vezi ca nu cumva în vreme de necaz să primești vreun gând rău cu privire la Dumnezeu, devenind nemulțumitor față de Binefăcător, ci cu răbdare primește plăgile Lui, ca un fiu iubit și nu ca un fiu ilegitim pedepsit de tatăl, și strigă cu recunoștință: „Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit”

(1) Dar adeseori și pruncii părinților credincioși mor pentru înțelepțire (căci zice Dumnezeu prin Ieremia către Israel cel tare la cerbice „În zadar am bătut pe copiii voștri, învățătură nu ați primit”[1]. Prin aceasta două lucruri realizează Dumnezeu. Unul, pentru ca plecând dincolo curați, să dobândească mântuirea (poate și fiindcă aveau să trăiască viață rea, și de aceea prin iconomie, ca un Bun, i-a luat pe aceștia de mai înainte), și al doilea, ca și părinții acestora să devină mai înțelepți, văzând pe fiii lor fără de păcat suferind moarte mai înainte de vreme și fiii, care urmează să vină în continuare, să dea pentru aceștia bani la săraci, adică să cheltuiască pentru mântuirea lor. Iar aceia, murind, cu nimic nu s-au vătămat și au plecat în sânurile lui Avraam, iar aceștia, dacă vor voi, vor trage de aici cele mai mari foloase, devenind mai înțelepți. Astfel Dumnezeu cel Bun vrea și iconomisește pentru fiecare ceea ce este de folos, astfel încât nu numai când ne aduce binefaceri, ci și când ne pedepsește este la fel de bun. Căci pe fiecare dintre cele două le aduce asupra noastră în chip folositor din bunătate, pentru mântuire.

(2) Dar tu, iubite, vezi ca nu cumva în vreme de necaz să primești vreun gând rău cu privire la Dumnezeu, devenind nemulțumitor față de Binefăcător, ci cu răbdare primește plăgile Lui, ca un fiu iubit și nu ca un fiu ilegitim pedepsit de tatăl, și strigă cu recunoștință: „Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit”[2]. Căci astfel și cei vechi învățau nădejdea în Dumnezeu prin multe osteneli. La fel și Iosif, înțeleptul acela și dreptul. La fel și David și Iov, cel mult pătimitor și fără de prihană. Și mai înainte de aceștia Avraam cel mai mare între patriarhi. Iar dacă spui că: „Aceia erau sfinți și prieteni ai lui Dumnezeu, dar eu pătimesc pentru păcate” și mai mult ești dator de aici să te bucuri și să mulțumești pentru că ai plătit încă de aici pedepsele pentru păcate și vei pleca dincolo curat. Căci este cu neputință să străbatem noi viața prezentă fără ispite și necazuri. Așadar, nu te tulbura, ispitit fiind, ci primește nenorocirile ca pe un leac cu mulțumire și Îl vei avea pe Dumnezeu apărându-te și învrednicindu-te de mângâiere. Căci pe cel pe care îl iubește Domnul îl bate și iarăși îl tămăduiește. Dă slavă că Dumnezeu este Cel ce cercetează și nu pizmui, nici nu ferici pe cei ce petrec în odihnă și desfătare. Căci la neamurile de mai înainte se putea vedea că se întâmplă aceasta, că drepții erau în necaz, iar nelegiuiții erau fericiți și o duceau bine. Și Babilonienii, cei care nici pe Dumnezeu nu L-au văzut, erau în bogăție și putere multă, iar cei ai lui Dumnezeu erau în lanțuri și în cele mai de pe urmă rele. Și Lazăr, cel ce era vrednic de cer, zăcea aruncat pe jos, iar bogatul în desfătare și multă odihnă. Vezi-mi mie și pe Irod la împărăție fiind, desfrânat și nelegiuit, iar pe Botezătorul lui Hristos, legat în închisoare ca unul dintre răufăcători, și de el lumea nu era vrednică[3]. De aceea zice Apostolul: „Și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți, iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși”[4].  

(3) Să luăm aminte așadar, mulțumind pururea lui Dumnezeu Cel ce ne pedepsește pe noi aici, cu iubire de oameni printr-o pedeapsă vremelnică, ca nu cumva să fim osândiți cu lumea veșnic dincolo, și nimic din cele întristătoare să nu ne despartă pe noi de Domnul Dumnezeul nostru, nici însăși moartea să nu fie socotită cel mai de pe urmă dintre toate relele. „Căci dacă cineva, zice, nu-și ia crucea sa și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. Aceasta o spunea nu ca să purtăm pe umeri vreun lemn, ci ca să avem pururea moartea înaintea ochilor, precum și Pavel murea în fiecare zi și râdea de sfârșitul său și disprețuia viața prezentă, strigând și zicând: „Fiți următori ai mei, precum și eu al lui Hristos”. Căci ești ostaș al Împăratului ceresc și stai neîncetat în linie de bătaie, iar ostașul care se teme de moarte nu va lucra niciodată ceva viteaz, așa cum nici creștinul care se teme de primejdii nu va arăta ceva mare și minunat. Ci va fi cu ușurință biruit de ele, dar nu la fel și cel îndrăzneț și cu cuget înalt, ci acela va rămâne nebiruit și neînvins în luptă. Așa cum cei trei tineri, netemându-se de foc, au scăpat de foc, la fel și noi, dacă nu ne vom teme de moarte, ci de păcat, vom scăpa și de moarte, și de focul gheenei.

(4) Căci a se teme de moarte nu este după fire. Căci mai înainte vreme nimeni nu avea îndrăznire în fața morții, dar acum moartea e disprețuită de toți cei ce petrec în virtute. Așadar, întinăciunea conștiinței lucrează frica de moarte. Sfântul Pavel, așadar, lupta cea bună luptând și credința păzind și alergarea săvârșind, avea dorința să moară și să fie cu Hristos. După el, tot la fel dorea să moară și Ignatie Teoforul acela. La fel mulțimea mucenicilor, la fel era dispus cel între toți sfinții pentru plecarea de aici, văzând moartea, care multora le pare înfricoșătoare, ca pe un binefăcător, din pricina bunătăților trimise dincolo mai dinainte de către aceștia. Căci socoteau viața de aici ca pe o temniță în trup și ca pe un exil. De aceea unul se impacientează pentru lungimea timpului: „Vai mie, că statul meu s-a prelungit”, strigând și „Când voi veni și mă voi arăta feței Domnului”, „Scos-a din temniță sufletul meu!” către Domnul a strigat. Iar altul, „acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne”. Căci socoteau prea multă petrecerea lor aici, ca unii care erau lipsiți de cele dorite, fiindcă „Mai bine este o zi în curțile Domnului decât mii în această viață vremelnică.

(5) Iar dacă cineva ar zice despre Hristos: „Cum atunci Hristos la vremea patimii S-a arătat temându-Se și rugându-Se să se depărteze de la El paharul acesta”? Din iconomie Domnul a arătat teamă, ca să fie crezut că este om cu adevărat deopotrivă de pătimitor cu noi, afară numai de păcat, fiindcă altminteri cum cerea să scape de ceea ce era voit de El, ca fiind nevoit, și cum numea El moartea pe cruce Slava Sa? Dar acum temându-Se Hristos de moarte, ca nu cumva să se creadă că prin închipuire a asumat pe omul întreg cu patimile lui cele fără de vină[5], totuși a asumat moartea fără să tremure și de voie, ca mântuire a lumii întregi.

(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1]Ier. 2, 30.

[2]Ps. 118, 71.

[3]Evr. 11, 38.

[4]2 Tim. 3, 12.

[5]Se referă la afectele naturale vieții în trup, foame, sete etc.

 

Ultimele din categorie