Vom analiza acum premisele care ne asigură că diferitele experienţe pe care le avem sunt autentice şi nu false. Prima premisă este să fim oameni ai pocăinţei. Dacă nu ne pocăim de păcatele noastre şi nu ne curăţim de patimi, nu putem să-L vedem pe Dumnezeu, după cum spune Domnul nostru în Predica de pe Munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Cu cât omul se curăţă mai mult de patimi, se pocăieşte, se întoarce la Dumnezeu, cu atât mai mult Îl va simţi. Faptul de a căuta cu tot dinadinsul experienţe spirituale care se vor duhovniceşti prin metode şi tehnici asemănătoare celor din diferitele erezii (mai ales de tip hindus sau yoga) este o mare greşeală. Aceste experienţe nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt provocate prin metode psihologice. Sfinţii Părinţi spun: ,,Dă sânge şi ia Duh". Adică: dacă nu-ţi dai sângele prin pocăinţă, prin rugăciune, prin post, prin asceză, nu vei putea să iei harul Sfântului Duh. Adevăratele experienţe se dau celor care au smerenie şi nu caută experienţe duhovniceşti de senzaţie, ci cer de la Dumnezeu pocăinţă şi mântuire, celor care sunt smeriţi şi zic: „Dumnezeul meu, nu sunt vrednic să am trăiri, nu sunt vrednic să primesc harisme duhovniceşti, nu sunt vrednic să primesc cercetarea harului tău, mângâieri cereşti şi dumnezeieşti şi plăceri duhovniceşti". Cei care, însă, plini de mândrie, cer lui Dumnezeu să le dea experienţe, nu vor avea experienţe adevărate şi autentice, ci, dimpotrivă, se va apropia ispititorul şi le va da experienţe rătăcite şi diavoleşti din cauza mândriei lor. Aşadar, a doua premisă este smerenia.

A treia premisă pentru a avea adevărate experienţe duhovniceşti este să fim în trupul Bisericii; nu în afara Bisericii, deoarece în afara ei diavolul ne va rătăci. Dacă oaia se rătăceşte de turmă, lupul o înşfacă. Doar în turmă există siguranţă. Creştinul în sânul Bisericii se află şi el la adăpost. Dacă părăseşte, însă. Biserica, este expus la rătăcirile proprii, ale altor oameni şi ale demonilor. Avem exemplele a numeroşi oameni care, neascultând de Biserică şi de duhovnic, au căzut în mari rătăciri. Crezând că-L văd pe Dumnezeu sau că El îi vizitează se aflau, în realitate, în ghearele demonului. Desigur, ne ajută foarte mult a avea o rugăciune curată şi fierbinte. Adevărul este că cele mai multe experienţe duhovniceşti sunt date de Dumnezeu în ceasul rugăciunii, şi de aceea toţi câţi se roagă cu râvnă, cu răbdare, primesc darurile Sfântului Duh şi simţirea harului. După cum se ştie, în Sfântul Munte se practică o rugăciune pe care poate să o spună, de fapt, orice creştin: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Această rugăciune - care mai este numită a minţii, a inimii, neîncetată - aduce în inima omului simţirea harului dumnezeiesc, atunci când este spusă cu smerenie, cu răbdare şi cu râvnă.

(Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu - Athos, Scrieri Athonite pe teme contemporane,Traducere: ieromonahul Agapie - Arad, 2003, pp. 7-8)