Dacă noi privind iarba pe care pururea o călcăm cu picioarele ne vom aduce aminte de asemănarea ce o avem împreună, după cuvântul Scripturii care zice: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Psalm 102, 15), şi iarăşi: „Tot trupul este iarbă şi toată slava omului ca floarea câmpului” (Isaia 40, 6), şi iarăşi: „Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat” (Psalm 101, 12), atunci cine poate spune câtă filosofie duhovnicească ne învaţă pe noi iarba şi florile câmpului?

Atunci când mergem prin ţarină şi vedem pe vreo păşune iarbă bătrână şi uscată de vreme şi de acolo ne mutăm cu mintea la viaţa noastră şi gândindu-ne la bătrâneţea ce ne aşteaptă şi la uscăciunea noastră ce vine odată cu bătrâneţea, atunci iarba cea bătrână şi uscată pentru noi se face o şcoală şi bună povăţuitoare către nemernicia şi nimicnicia noastră pe acest pământ.

(Părintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1996, p. 28-37)