Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Relațiile cu aproapele

Monahismul este o adevărată comunitate, o adunare. În mănăstire nu suntem doar niște indivizi și niște simple nume, ci toți constituim o singură inimă, un singur trup.  Nu suntem despărțiți. Și cum mănăstirile de cele mai multe ori au mai mulți călugări și mai puține chilii, unul este lângă celălalt și respiră dragostea inimii lui. Ceea ce se întâmplă în monahism este un model al cerului. Biserica ia aceste modele și le oferă credincioșilor, cum au făcut și Părinții.

Lumea crede că atunci când cineva se duce la mănăstire fuge de societate și se sălbăticește. Oamenii spun lucrul acesta, fiindcă nu știu că monahii sunt cei mai sociabili oameni.  Să știți că nimeni nu poate fi monah, dacă nu este sociabil, dacă adică nu poate să comunice cu oamenii și să înfrunte toate dificultățile sociale. Dacă îi este greu să se căsătorească, să-și creeze o familie, nici monah nu poate să devină. Trebuie să se simtă sigur în viața lui. Mănăstirile nu sunt refugii. Prin urmare, monahul poate să reușească în toate cele pe care le-am spus mai înainte, pe care le iubește, nu le neagă, nu le osândește, nu le disprețuiește, ci doar preferă ceva mai înalt pentru sine.

Mănăstirea este o obște foarte caldă. Toți sunt mădulare ale unui trup, ale trupului lui Hristos. Acolo cineva simte ceea ce spune Apostolul Pavel către Corintenii, care erau  dezbinați, „dacă un mădular suferă”, de pildă, mâna mea stângă, „toate mădularele suferă împreună”[1]. Adică ochiul meu se va pleca să vadă ce are mâna și mâna mea dreaptă va căuta să o ajute. Toate mădularele noastre se ajută unul pe altul. Dacă un mădular suferă , celălalt se întristează și îl ajută. Dacă se bucură, dacă un mădular este slăvit, se bucură împreună cu el toate celelalte mădulare, tot trupul nostru se bucură.

Să ne apropiem acum de condițiile sociale ale unei mănăstiri, pornind de la proprietate despre care se face atât de mare caz. Câte legi se votează și câte judecăți se fac pentru proprietate ! Dar la mănăstire nu există proprietate ! Nu este îngăduit monahului nici pentru un vârf de creion să spună că este al meu, doar al meu. Al meu și al tău nu există în mănăstire. Oamenii iubesc mănăstirile și din dragostea lor greșesc și dau daruri monahilor, dar nimeni nu păstrează ceva. Pe toate le dau starețului sau spun supraveghetorului să le dea el. Nu există nimic al meu sau al tău. Este interzis acest lucru, este exclus. Drept aceea, principalul motiv al decăderii – fiindcă de acolo pornesc certurile mari[2] – lipsește din mănăstire. Să trecem acum la altă chestiune care privește munca.

Cum este munca la mănăstire ? În lume, termină cineva liceul și, ca să meargă la universitate sau la orice altă slujbă, concurează cu sute de candidați. Se ostenește, se îmbolnăvește, ia medicamente, se odihnește, iar se ostenește, luptă. Până ce devine el savant, să aibă locul său de muncă, câte și câte nu trage ! Dacă, desigur, reușește acolo unde voiește ! Dacă îl satisface meseria aceea !

La mănăstire nu există această luptă, fiindcă nu există dorințe.  Nimeni nu spune, eu vreau această ascultare. Poate totuși monahul să-și spună părerea, gândul său, fiindcă mănăstirea nu este închisoare. Este o lume liberă și fiecare oferă ceea ce dorește, ceea ce vrea inima lui. Prin urmare, se poate ca cineva să-și spună gândul lui ca om liber, dar nimeni nu este liber cu adevărat, dacă nu poate să-și supună caracterul lui, firea lui voinței lui. Astfel nu mai există dorința care creează nefericirea în viața noastră.

Ba încă mai mult, criteriul nu este îndemânarea și priceperea. În lume, cel deștept intră la universitate, cel care nu este deștept rămâne pe dinafară și îndură mult ca să trăiască. La mănăstire, deștept, înțelept, neînțelept, cultivat, instruit, bun, rău, neputincios, bolnav, oricum ar fi, nu contează. Ceea ce contează în primul rând este folosul duhovnicesc al monahului. Mănăstirea încearcă să vadă care este folosul sufletului care a venit la Hristos, ca să câștige veșnicia și raiul. Această ascultare îl ajută, cealaltă îl obosește.  Îl vom pune, fără să știe el, la ascultarea care îl ajută.

De asemenea, se ține cont și de folosul obștii. Ați văzut că am folosit cuvântul ascultare[3] și nu pe cel de meserie, fiindcă la mănăstire prin munca mea eu slujesc fratelui meu, devin slujitorul lui, împlinesc rolul lui Hristos, care „nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească”[4] . Monahul este stăpânit de această dorință a slujirii altora. Prin urmare, al doilea criteriu este slujirea, folosul obștii.

În continuare, pacea mădularelor mănăstirii. Să presupunem că avem un profesor care se află în disensiune cu directorul școlii. Câte certuri, câte insulte, câte păcate, câte înșelări, ce judecăți pot să fie! La mănăstire,când vedem că doi oameni nu se înțeleg bine, fiindcă sunt neputincioși, dacă nu putem să-i facem foarte puternici – și este firesc să nu fie toți puternici –, atunci când vine timpul să dăm iarăși ascultările, fiecare dintre ei va primi o ascultare diferită. Toate se rezolvă pașnic.

Vedeți că responsabilitatea nu este a monahului. El este liniștit, slobod de orice grijă și preocupare. Face ascultare, prin care slujește trupul obștii și își zidește astfel sufletul. Are inima bucuroasă și liberă, ca să poată să se roage.

Am vorbit despre proprietate și despre muncă, să vedem acum dreptatea. Oamenii de astăzi spun că nu avem nevoie de dragoste, ci de dreptate. Iar noi spunem că dreptatea o vom găsi sus în cer, aici însă pe pământ avem nevoie de dragoste. Fiindcă știm că dreptatea depinde de dragostea adevărată, dreptatea noastră conduce la dragoste și dă sceptrul dragostei.

Dragostea este un dar al lui Hristos față de trupul Lui[5] și în primul rând, față de obște. În fapt, fără dragoste nu poate trăi nici o obște monahală.  Monahii trăiesc, fiindcă iubesc. Dragostea este imitare a lui Hristos, fiindcă „El mai întâi ne-a iubit pe noi”[6]. Prin urmare, când iubesc, înseamnă că am primit dar, că am primit har de la Dumnezeu și că Îl imit pe Hristos.