„De poți crede, toate sunt cu putință credinciosului” (Marcu 9, 23) acesta e cuvântul Mântuitorului. Afară de credință nu este mântuire. Cunoștințele omenești au hotare. Mintea omului, neputând să dezlege trufașele sale întrebări și fugind din calea dumnezeieștilor descoperiri, se întoarce spre tăgă­duirea a toate, tăgăduind așadar și taina vieții de dincolo de mormânt.

Sunt învățători mincinoși care zic că rugăciunea pentru adormiți este nefolositoare, că sufletul n-ar primi dincolo de mormânt, decât ceea ce și-a pregătit pe lumea aceasta. Ce grozavă asprime de inimă! Ce rătăcire trufașă! Cum poate o inimă plină de iubire, o inimă rugătoare în Biserica în care toți alcătuiesc împreună un singur trup, să rămână nepăsătoare la soarta unui suflet scump de dincolo de mormânt? Ce poate s-o împiedice a plânge și a se ruga pentru acesta? Ce poate s-o împiedice a jertfi totul pentru a-i veni în ajutor? Rugăciunea și faptele dragostei nu pot fi nefolositoare. De se va zice că repausatul este un păcătos, cu atât mai mult trebuie să ne rugam pentru el pentru a se mântui, căci scris este: „Cereți și vi se va da”. Și aici se cere, mai cu seamă, ceea ce-I place lui Dumnezeu, Care voiește mântuirea tuturor. Și fiindcă acea rugăciune făcută în curăția inimii și cu încredere în mila lui Dumnezeu este întru totul după voia lui Dumnezeu, ea nu poate să nu fie ascultată, dacă totuși repausatul era un creștin și nu un lepădat de la Hristos.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 241-242)