Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Te rugăm şi Te implorăm, nu ne lepăda de la faţa Ta şi nu Te mânia de fărădelegile noastre. Arată-Te nouă, Lumină a lumii, ca să ne descoperi taina căilor mântuirii Tale, ca să ne facem fii şi fiice ale luminii Tale!

Fixează-ţi mintea asupra lui Dumnezeu, şi va veni clipa când vei simţi atingerea Duhului Veşnic în inima ta. Această apropiere minunată a Dumnezeului Preasfânt înalţă mintea în sferele fiinţei necreate şi străpunge mintea cu o nouă viziune a tot ceea ce există. Iubirea se revarsă ca o lumină asupra întregii creaţii. Prin inima sa fizică, omul simte această iubire care în natura sa e spirituală - metafizică.

Pentru ca să putem „cunoaşte cele prin har dăruite nouă” (I Corinteni 2, 12) de Sus, Dumnezeu Se retrage pentru o vreme după ce ne-a cercetat. Părăsirea noastră de către Dumnezeu e un simţământ ciudat. În zilele tinereţii mele am fost pictor, şi talentul natural nu m-a părăsit. Poate că am obosit să mai pictez, poate că inspiraţia îmi lipseşte, dar ştiu că darul e aici, ca o parte intrinseca din mine însumi. Cu Dumnezeu lucrurile sunt diferite. Când Dumnezeu Se retrage, se face un gol înăuntrul meu şi nu pot fi sigur dacă Se va mai întoarce. A dispărut. Am rămas gol şi mort. Când a venit la mine, aveam în mine ceva ce întrecea orice închipuire. Şi dintr-o dată m-am întors înapoi la vechea mea stare care mi se părea normală şi satisfăcătoare înainte de venirea Sa. Acum ea mă îngrozeşte. Am fost adus în palatul Marelui Împărat, numai pentru a fi scos afară. Când eram acolo, ştiam că eram în casa Tatălui meu; dar acum stau jalnic în afara ei.

Alternanţa acestor stări ne învaţă cum să distingem între darurile naturale şi cele care vin ca har de Sus. Rugăciunea a prilejuit prima cercetare. Şi tot prin rugăciune, dar printr-o rugăciune tot mai fierbinte, nădăjduiesc întoarcerea Lui. Şi într-adevăr, El Se întoarce. Adeseori - chiar de cele mai multe ori El îşi schimbă înfăţişarea venirii Sale, şi astfel, mă îmbogăţesc neîncetat printr-o altă cunoaştere pe tărâmul Duhului. Uneori sufăr, alteori mă bucur - dar cresc. Învăţ să mă comport pe acest nou tărâm.

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 95- 96)