Pentru că diavolul e vrăjmașul lui Dumnezeu, caută pe toate căile ca din oamenii pe care îi poate înșela, să formeze o armată luptătoare împotriva lui Dumnezeu. El vrea să strice omenirea, ca să fie pe pământ mai mult rău decât bine, mai multă minciună decât adevăr, mai multă ură decât iubire, mai mult furt decât milostenie, mai multă vorbă decât rugăciune, într-un cuvânt, mai multe suflete pe calea pierzării decât pe calea mântuirii. Aceasta este ținta și scopul diavolului.

Căile prin care cădem în păcat sunt multe, dar în mod deosebit suntem ispitiți prin poftele trupului, deșertăciunea lumii și plăcerile lumești și ispitele diavolului.

Trupul ne este un mare dușman al mântuirii. Datorită păcatului strămoșesc, mintea ne este întunecată, voința slăbită, firea alterată. Între trup și suflet este veșnic o luptă. Sfântul Apostol Pavel descrie atât de bine această luptă spunând: „nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac” (Romani 7, 19). La amăgirea noastră contribuie faptul că orice păcat începe cu o plăcere a unui simț, pe când virtutea, fapta cea bună, cere o anumită jertfă sau înfrânare – rugăciunea, postul, milostenia – la care trupul se împotrivește.

Datoria creștinului față de lume ar fi ca prin munca lui să o facă mai bună și mai frumoasă, să slujească semenilor săi, să dea mărturie despre adevăr, despre lumină, despre pace, despre iubire, bunătate. Și mai are datoria de a fugi de acea „lume” și acele împrejurări care îl duc la păcat. Să se îndepărteze de oamenii stăpâniți de vicii – beție, desfrânare, hoție, plăceri păcătoase – pentru a nu se face rob.

Diavolul, cel care a căzut din demnitatea ce o avea, se luptă cu noi în multe feluri: ridică pe unii împotriva altora, ne ia răbdarea și nădejdea în necazuri, ne dă gânduri de mândrie – „eu nu sunt ca celălalt” – și foarte adesea ne prezintă răul drept bine, adică, dacă el m-a jignit, nu e drept să-l jignesc și eu? Sau dacă m-a nedreptățit, să nu fac și eu asemenea? și multe altele. Dar să știm că el are numai atâta putere cât îi dăm noi. Dumnezeu îi îngăduie existența pentru a ne pune la încercare tăria credinței. Diavolul ne îndeamnă dar nu ne poate obliga. El nu are putere decât de a înșela, a păcăli pe cei slabi. Depinde de noi cum știm să rezistăm.

(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, pp. 142-143)