Scopul diavolului şi armele lui de luptă

Diavolul, cel care a căzut din demnitatea ce o avea, se luptă cu noi în multe feluri: ridică pe unii împotriva altora, ne ia răbdarea şi nădejdea în necazuri, ne dă gânduri de mândrie – „eu nu sunt ca celălalt” – şi foarte adesea ne prezintă răul drept bine, adică, dacă el m-a jignit, nu e drept să-l jignesc şi eu? Sau dacă m-a nedreptăţit, să nu fac şi eu asemenea? şi multe altele. Dar să ştim că el are numai atâta putere cât îi dăm noi. 

Pentru că diavolul e vrăjmaşul lui Dumnezeu, caută pe toate căile ca din oamenii pe care îi poate înşela, să formeze o armată luptătoare împotriva lui Dumnezeu. El vrea să strice omenirea, ca să fie pe pământ mai mult rău decât bine, mai multă minciună decât adevăr, mai multă ură decât iubire, mai mult furt decât milostenie, mai multă vorbă decât rugăciune, într-un cuvânt, mai multe suflete pe calea pierzării decât pe calea mântuirii. Aceasta este ţinta şi scopul diavolului.

Căile prin care cădem în păcat sunt multe, dar în mod deosebit suntem ispitiţi prin poftele trupului, deşertăciunea lumii şi plăcerile lumeşti şi ispitele diavolului.

Trupul ne este un mare duşman al mântuirii. Datorită păcatului strămoşesc, mintea ne este întunecată, voinţa slăbită, firea alterată. Între trup şi suflet este veşnic o luptă. Sfântul Apostol Pavel descrie atât de bine această luptă spunând: „nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac” (Rom. 7, 19). La amăgirea noastră contribuie faptul că orice păcat începe cu o plăcere a unui simţ, pe când virtutea, fapta cea bună, cere o anumită jertfă sau înfrânare – rugăciunea, postul, milostenia – la care trupul se împotriveşte.

Datoria creştinului faţă de lume ar fi ca prin munca lui să o facă mai bună şi mai frumoasă, să slujească semenilor săi, să dea mărturie despre adevăr, despre lumină, despre pace, despre iubire, bunătate. Şi mai are datoria de a fugi de acea „lume” şi acele împrejurări care îl duc la păcat. Să se îndepărteze de oamenii stăpâniţi de vicii – beţie, desfrânare, hoţie, plăceri păcătoase – pentru a nu se face rob.

Diavolul, cel care a căzut din demnitatea ce o avea, se luptă cu noi în multe feluri: ridică pe unii împotriva altora, ne ia răbdarea şi nădejdea în necazuri, ne dă gânduri de mândrie – „eu nu sunt ca celălalt” – şi foarte adesea ne prezintă răul drept bine, adică, dacă el m-a jignit, nu e drept să-l jignesc şi eu? Sau dacă m-a nedreptăţit, să nu fac şi eu asemenea? şi multe altele. Dar să ştim că el are  numai atâta putere cât îi dăm noi. Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare tăria credinţei. Diavolul ne îndeamnă dar nu ne poate obliga. El nu are putere decât de a înşela, a păcăli pe cei slabi. Depinde de noi cum ştim să rezistăm.

(Arhimandrit Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 142-143)

De la același autor

Ultimele din categorie