Prin simțire, sufletul percepe sau cunoaște lucrurile materiale. Literatura duhovnicească face amintire de cele cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul. Cu ajutorul simțurilor, sufletul percepe cele de dinafară. Simțurile lăsate nepăzite pot înmagazina în minte tot felul de gunoaie. Și gândurile bune, sugerate de sus sau proprii nouă, se pot concretiza în acțiuni. Pe lângă inteligență însă e nevoie de sensibilitate și de voință. Iar, pe deasupra, este absolută nevoie de harul lui Dumnezeu. „Fără Mine, spune Mântuitorul, nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).

Omul are, pe lângă inteligență, sensibilitate și voință. Aceste trei facultăți ale sufletului nu locuiesc în compartimente absolut separate. Între ele sunt uși de comunicare. Când aceste uși se deschid, facultățile sufletului lucrează împreună și stabilesc echilibrul și armonia. Dacă ideea apărută în minte nu-i eficace prin ea însăși, ea devine eficace cu ajutorul sensibilității, a pasiunii și a voinței.

(Arhiepiscopul Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală curată, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 14)