Când Părinţii spuneau că tăierea patimilor se asea­mănă cu vărsarea sângelui, nu o spuneau întâmplător. Aceasta este realitatea. Când eram la Katunakia şi eram încă începător, trăia acolo un călugăr care îl certa mereu pe Stareţul nostru pe nedrept şi se sfădea cu el. Într-o zi, bătrânelul se necăjise atât de mult din această cauză, încât nu am mai putut răbda. Patima mâniei mi s-a aprins atât de mult, încât n-am mai putut să-i stau împotrivă, eu din fire fiind energic, iar în lume mă certam cu mulţi. Cea mai mică mişcare a mea ar fi fost sub insuflarea patimii, căci mintea nu mai putea singură să stăpânească fiara mâniei şi de aceea mai rămânea doar posibilitatea ca harul dumnezeiesc să lucreze. Aşa s-a şi întâmplat. Am alergat în bise­ricuţa noastră şi am căzut înaintea icoanei Stăpânei noas­tre de Dumnezeu Născătoarei şi am strigat de multe ori cu putere: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!" şi prin harul lui Dumnezeu şi a Stăpânei noastre patima a plecat de la mine, şi mi-au venit lacrimi, iar sufletul s-a liniştit cu desăvârşire, şi pe cel pe care cu puţin înainte aş fi fost în stare să-l omor, de era cu putinţă, doream acuma să-l îmbrăţişez din iubire. Iată deci că harul lui Dumnezeu este întotdeauna acelaşi şi ajută când omul îl cheamă.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale Dumnezeiscului Har, Editura Sf. Nectarie, p. 54-55)