"În cele trei părți care sunt legate de om, adică în cele lăuntrice, în cele exterioare sau în cele din jurul lui, se află bine adăpostit și înarmat vrăjmașul. Nu scapă nici un prilej sau vreo pricină ca să-l asuprească pe om și să-i încerce credința. Războiul diavolesc nu cruță nici mădulare, nici părți ale lor și nici situații, împotrivindu-se, după împrejurări, propriilor noastre hotărâri. Însă în scopul lui cel mai important este să lovească credința și astfel să-l facă pe om trădător și necredincios. Dacă reușește asta, dă o lovitură de moarte, pentru că taie râvna și osârdia, adică capul, și astfel stăpânește fără osteneală tot trupul. Toate se fac pentru credință, dar și toate se țin de credință. Dacă credința se zdruncină, atunci toate se clatină și linia frontului se rupe".

Când l-am provocat să ne explice pentru ce insistă atât de mult asupra credinței și în ce fel toate depind de ea, el ne-a spus:

"Înainte de a vă spune despre mine, să vă spun ceva din Scriptură: <<A crezut Avraam în Dumnezeu și i s-a socotit lui aceasta întru dreptat>> (Gal. 3, 6) Oare Avraam numai a crezut și n-a mai făcut și altceva? Atât de multe sunt încercările din viața sa, precum stă scris în facere, încât este ceva aproape de necrezut. Dar nimic nu I-a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, precum credința sa. <<A crezut>>, spune, și așa cum vă aduceți aminte, Sfântul Pavel repetă de multe ori acest cuvânt. Firește, toate încercările lui au urmat credinței. Însă pentru a-și păzi credința în chip desăvârșit, pe toate le-a lepădat și le-a jertfit. Tocmai această credință a fost începătura tuturor faptelor sale. Noi credem în Hristos, dar nu numai în măreția Lui dumnezeiască și în celelalte dogme ale credinței noastre, ci și în poruncile Lui dumnezeiești. Poruncile în sine n-au nici o valoare, dacă nu se săvârșesc în numele Aceluia Care le-a poruncit. Nu cumva n-au existat și înainte și acum și nu vor exista și în viitor fapte de dreptate în lume? Cine a câștigat ceva din ele, dacă nu le-a făcut în numele lui Dumnezeu și numai pentru El? Așadar, nu lucrarea poruncilor, ci credința în Dumnezeu, pentru care omul s-a hotărât să lucreze, este cinstită și încununată. Dacă Dumnezeu nu are nevoie de bunătățile noastre (Ps. 15, 2) și taina mântuirii nu este un schimb, ci un dar, atunci ce se ia în considerare la lucrarea omenească afară de credință? Așadar, cu dreptate este a se socoti din credință dreptatea tuturor Sfinților (Rom. 5, 1), iar nu din faptele lor, căci și pe ele credința le săvârșește. Crezând la început, pornim supunându-ne voii lui Hristos și, în calea acestei ascultări de El, păzim căi aspre (Ps.16, 4), precum zice David. Domnul însă ne previne: <<Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem>> (Lc. 17, 10). Iar aceasta ne arată că pricina mântuirii nu este cantitatea și calitatea faptelor, care în mod simplu sunt o datorie, ci credința pe care Domnul o laudă spunând: <<Bine, slugă bună și credincioasă>> (Mt. 25, 21). Avva Marcu spune că Domnul va răsplăti întocmai după credința sau necredința fiecăruia.

Așa cum am spus, am început prin credință și datorită ei călătorim pe calea noastră duhovnicească. Diavolul, războindu-ne și stându-ne împotrivă, încearcă să ne arate necredincioși la Judecată, să ne lipsească de făgăduința: <<Bine, slugă bună și credincioasă!>> și să ne ducă în locul tăierii în două și al punerii cu cei necredincioși (Lc. 12, 46). Cheia tainelor este credința și pe ea a cerut-o Iisus de la toți cei care cereau darurile Lui. În chemarea Sa cea către toți oamenii, el a cerut credință, căci credința aduce de la sine și cele ale legii și ascultarea. Atunci când cu dinadinsul cereau vreun dar de la El, le răspundea: <<De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede>> (Mt. 9, 23) Pe cei ce primeau îndată răspuns la rugămintea și la nevoia lor, El îi lăuda spunând: <<Îndrăznește, fiule, credința ta te-a mântuit>> (Mt. 9, 22). Despre cei ce veneau pregătiți cu o credință fierbinte în măreția Sa dumnezeiască, El mărturisea cu uimire: <<Nici în Israel n-am aflat atâta credință>> (Mt. 8, 10). Iar în altă parte spune: <<Văzând credința lor, spuse slăbănogului...>> (Mt. 9, 2). Și în general, toată Sfânta Descoperire mărturisește că mijlocul prin care se dau harismele dumnezeiești și prin care se explică tainele este credința.

Împreună cu adaosul de Har și de răslată dumnezeiască vin neîndoielnic și ispite mai mari, după toate mărturiile Părinților noștri. Aici se potrivește preaînțeleapta apoftegmă: <<Ia greșeala ta asupra ta și așteaptă ispita până la ultima răsuflare>> (Pateric, Avva Antonie, c.6, p. 8). <<Dinafară lupte, dinlăuntru temeri>> (II Corinteni 7, 5), aceasta este lupta celui aflat în faza războiului."

(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2009, p. 83)