Există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.

Mai avem şi un alt nume, unul pe care nu îl cunoaştem, îţi aminteşti de cartea Apocalipsei, care spune că în Împărăţie fiecare va primi o pietricică albă având un nume scris pe ea, un nume care este cunoscut numai de Dumnezeu şi de primitorul numelui. Acesta nu este un diminutiv, nu este nume de familie şi nici nume de botez. Este un nume, un cuvânt, care este aidoma nouă, care coincide cu noi, care este noi. Am putea chiar spune că este un cuvânt pe care Dumnezeu l-a pronunţat când a voit să fim şi care este noi, aşa cum noi suntem el. Acest nume defineşte unicitatea noastră absolută şi de nerepetat în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nu poate cunoaşte acest nume, căci nimeni nu poate, în ultimă instanţă, să cunoască pe cineva aşa cum îl cunoaşte Dumnezeu; şi totuşi, tot ceea ce poate fi cunoscut despre noi izvorăşte din acest nume necunoscut.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 132-133)