Ascultă, omule! Nu este păcat a plânge măsurat, cu bună rânduială şi cu linişte, că firea pricinuiește aceasta, dar tânguirea de prisos este rea, adică de a plânge peste măsură, nevrând a te mângâia de fel, ca şi cum ai fi de altă credinţă, şi fără să ai nădejde să vezi pe prietenul tău în împărăţia cerurilor, şi-l jeleşti, ca şi cum ar fi pierit cu totul, şi s-a dus în pierzare. Dacă crezi în Sfânta Scriptură ca orice creştin, nu trebuie să te jeleşti şi să plângi pe rudenia ta dacă a adormit, mărturisit fiind cu umilinţă, şi împărtăşit cu dumnezeieștile Taine, căci s-a mântuit si iarăşi va învia la învierea cea de obşte, ca împreună să vă bucuraţi în Rai.

Bucură-te dar şi te veseleşte, că prietenul tău s-a izbăvit de osteneli și de dureri, de boale și de chinuri, şi de multe primejdii ale acestei vieţi, care este foarte scurtă şi supusă la tot felul de necazuri şi ticăloşii. Aerul o strică, bucatele o scurtează, foamea, slăbiciunea şi grijile o întristează, mâhnirea şi orice altă suferinţă o pierde. Pentru ce să nu te bucuri că s-a mântuit prietenul tău de toate aceste suferinţe?

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 210)