Trebuie cândva să ne vedem pe noi înșine la modul foarte serios

Să nu ne rușinăm, să nu ne temem, să nu ne fie frică să ne expunem, ca să putem fi ajutați. Să nu începem iarăși să ne comparăm cu cei mai răi. Să încetăm să considerăm că nici un duhovnic nu este în stare și destul de vrednic să ne asculte.

Este nevoie, așadar, să purcedem la o operație imediată pe inimă deschisă. Arterele ei sunt astupate de patimile încuibate acolo de ani de zile. În sala de operație, care este spovedania, la chirurgul-duhovnic specializat, experimentat și cu discernământ, având drept anestezie pocăința, medicamente, lacrimile, bisturiul, mărturisirea, acceptarea, căința și hotărârea, poate cineva să ajungă la îndreptarea dorită și la vindecare. Altfel timpul va trece fără sens, vom arunca poverile noastre asupra altora, ne vom îndreptăți, vom găsi tot felul de pretexte și scuze și vom socoti că noi suntem foarte bine și numai ceilalți nu sunt bine și nu ne înțeleg pe noi cât de buni suntem și ei nu ne iubesc. Trebuie cândva să ne vedem pe noi înșine la modul foarte serios, fără lenevire și fără amânare și să dăm lumina sănătății inimii noastre celei slăbite. Să nu ne rușinăm, să nu ne temem, să nu ne fie frică să ne expunem, ca să putem fi ajutați. Să nu începem iarăși să ne comparăm cu cei mai răi. Să încetăm să considerăm că niciun duhovnic nu este în stare și destul de vrednic să ne asculte. Într-o seară mi-a dat o doamnă telefon să-mi spună cât de bună este ea și să-i recomand un duhovnic important. I-am spus: „Mâine, când vă veți trezi și veți ieși în stradă, primul preot pe care-l veți găsi în fața dumneavoastră să vă spovediți la el, numai să fie un preot canonic”. Un altul mi-a spus că duhovnicul pe care l-a avut era excepțional, dar după adormirea lui nu s-a mai spovedit deloc. I-am spus: „Nu faceți bine, nu cinstiți amintirea duhovnicului dumneavoastră și se pare că nu l-ați înțeles, afară numai dacă respectivul duhovnic nu v-a legat de persoana lui, iar nu de Biserica lui Hristos și a Sfinților Lui”.

Importanță nu are dacă am păcătuit, ci dacă nu ne-am pocăit. Orice a fost, a fost. Oricum am fi. Să nu rămânem, să ne plângem soarta ca niște bocitoare. Să nu spunem că nu putem să ne îndreptăm, că pentru noi nu mai există mântuire. Aceasta este o hulă provocată de demon. Să acceptăm sincer și cinstit că am luat viața noastră greșit, că am păcătuit jalnic, că ne-am neglijat pajiștea inimii, preocupându-ne cu ogoare străine, nu am văzut nici pe apropiații noștri cu înțelegere și dragoste. Ce să facem acum? Să deznădăjduim? Asta vrea demonul. Pentru Dumnezeu, nu. Am păcătuit, am nedreptățit, n-am ținut nimic din dumnezeieștile porunci. Păcatul a fost săvârșit și căderea, completă. Rușinea, conștiința rănită, egoismul rănit să se risipească. Domnul continuă să ne iubească chiar și așa. El stă cu brațele deschise, ne așteaptă ca să ne îmbrățișeze și să ne îmbrace cu haine curate și noi pentru cina pascală.

Nu este de ajuns numai să nu ne mai gândim la trecut. În cazul de față nu mai e valabilă zisa „ce-a fost a fost”. Trebuie să ne amintim, ca să ne pocăim. Amintirea însă are nevoie de iertare. Să iertăm din inimă pe cei pe care ne-au jignit, ne-au făcut să suferim, ne-au supărat, ne-au întristat, ne-au nedreptățit și ne-au prigonit. Să ne ierte și pe noi Dumnezeu prin duhovnicul care a primit mărturisirea noastră curată și nesilită. Încă trebuie să fim gata a accepta să iertăm atunci când alții ne cer iertare, nu fiindcă acela se smerește în fața noastră, ci fiindcă inima lui se eliberează de patima răutății. Uneori, este atât de ascunsă mândria noastră că nu ne place când celălalt vine să ne ceară el primul iertare. Vrem cumva să fim tot noi protagoniștii acestei sfinte lucrări. Ce taină abisală este inima omului!

(Moise Aghioritul, Pathoktonia [Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

De la același autor

Ultimele din categorie