Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru iertare nu este nevoie de zile sau de ani mulţi..., căci de va părăsi omul relele cele mai dinainte, făgăduind lui Dumnezeu cu adevărat că nu se mai atinge de ele, atunci nu cere Dumnezeu mai mult, ca răspuns (din cartea cea către Sfântul Filogoniu). Din aceste mărturii poate să înţeleagă oricine că prin pocăinţă şi mărturisire curată creştinul dobândeşte îndată iertăciunea pentru păcate, însă nu i se iartă împreună şi canonul păcatelor. Cu alte cuvinte, păcatele se iartă prin mărturisire, dar certarea pentru păcate rămâne.

De aici a ieşit şi proverbul în lume: „De iertat eşti iertat, dar canonul ai de purtat”.

Avem ca pildă certarea Sfântului Proroc David, care a fost iertat de Dumnezeu pentru păcatele lui, dar canonul l-a tras cu vârf şi îndesat. Iertarea a primit-o îndată ce şi-a mărturisit păcatul, când a zis prorocul Natan: „Domnul a ridicat păcatul tău!”, însă certarea [adică canonul] pentru vina păcatului nu s-a iertat. Căci deşi s-a căit şi a primit încredinţarea de la prorocul Natan pentru iertare, totuşi, după aceea, a fost izgonit de la împărăţie de către fiul său Abesalom. Apoi tăierea şi alte mii de rele au venit asupra casei lui David, ca o certare pentru păcatele sale, după cum i-a prorocit însuşi Natan.

La fel se întâmplă şi cu cei care îşi mărturisesc păcatele cele grele aşa cum se cuvine: primesc iertare prin rugăciunea preotului, dar rămâne asupra lor certarea pentru păcate (adică canonul). Dacă nu primim certarea în viaţa aceasta, atunci o luăm veşnic pe lumea cealaltă. Sfântul Proroc David a primit cu bucurie certarea cea vremelnică ca să scape de cea veşnică, pentru aceasta zice la Psaltire: „De certat m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!”.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, „Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...”, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 412)