Ușile pocăinței deschide mie!
Dumnezeu este întotdeauna Același. Așa cum a lucrat atunci, lucrează și acum, și de-a pururea. Acolo unde vede în inimă dispoziția spre pocăință, preia inițiativa în modul în care socotește atotînțelepciunea Lui.
Noi arătăm lui Hristos dispoziția noastră, voința noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide ușa pocăinței! Noi punem început pocăinței, iar Dumnezeu o desăvârșește! Omul face un pas, iar Dumnezeu face mii de pași! Însă, pentru ca Dumnezeu să facă acești mii de pași, va trebui ca noi să-l facem pe primul. Să aprindem adică, la intrarea inimii noastre, „culoarea verde”, pentru a lăsa liberă trecerea și acțiunea lui Dumnezeu să se desfășoare. (Câtă vreme „semaforul” inimii are culoarea roșie, Dumnezeu stă departe!)
Cu alte cuvinte, când Dumnezeu, Părintele, vede dispoziția de pocăință în adâncul inimii noastre, „rămâne în stare de alarmă”, urmărește dintr-un colț mișcările noastre și, când socotește că este cazul, atotînțelepciunea Lui intervine, ca să ne aducă, în final, în brațele Lui. Când a văzut inima samarinencei desfrânate, Mântuitorul a venit într-adins în Samaria cea potrivnică, pentru a o întâlni (v. Ioan 4, 1-38). Când a văzut inima lui Zaheu cel păcătos, care „căuta să vadă cine este Iisus” (v. Luca 19, 3). S-a dus într-adins în Ierihon, ca să-l caute (v. Luca 19, 1-10). Când a văzut inima lui Toma cel „necredincios”, S-a arătat El Însuși în fața lui, ca ucenicul să-L atingă și să creadă în El (v. Ioan 20, 25-29). Când a văzut inima lui Saul, prigonitorul creștinilor, i S-a descoperit El Însuși în persoană și l-a chemat (v. Fapte 26,12-18). Când a văzut inima împăratului Constantin cel Mare, l-a chemat prin semnul Crucii. Când a văzut inima Mariei celei desfrânate (Sfânta Maria Egipteanca de după aceea), a chemat-o în modul Său și la momentul potrivit. Și din toți pe care i-a chemat, niciunul nu s-a împotrivit, căci „citise” în inimile lor.
Și Dumnezeu este întotdeauna Același. Așa cum a lucrat atunci, lucrează și acum, și de-a pururea. Acolo unde vede în inimă dispoziția spre pocăință, preia inițiativa în modul în care socotește atotînțelepciunea Lui. De câte ori n-am auzit că un semen al nostru s-a pocăit datorită unei minuni care s-a întâmplat în viața lui, sau prin apariția unui sfânt, sau a unui vis însemnat etc.?
(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere de preot Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 9-11)
Ce este fericirea îngerilor?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro