Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine. În limbajul bisericesc spunem că, atunci când omul ştie să se deschidă spre Dumnezeu prin duhovnic, poate îndepărta multe boli sufleteşti, chiar şi nebunia. Simţim valoarea spovedaniei în practică. Un păcat care există în noi ne oboseşte şi trupeşte. Atunci când păcătuim, trăim chiar şi starea de neputinţă a trupului. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniştea va inunda sufletul şi trupul. Însă, desigur, spovedania pe care o facem trebuie să fie una corectă.

Întrucât vrăjmaşul diavol cunoaşte valoarea spovedaniei, face orice ca să ne amăgească, să ne determine să nu ne spovedim, sau să facem această lucrare ca şi cum ar fi săvârşit un altul păcatele noastre, sau să imputăm altora responsabilitatea acestora. Este nevoie însă de bărbăţie duhovnicească ca să descopere omul vătămarea lui "doctorului duhovnicesc". Sfântul Ioan Sinaitul porunceşte celui care greşeşte: "Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului". Şi împreună cu dezgolirea să iei toată vina asupra ta, spunând cu smerenie: "A mea este buba, părinte, a mea este rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit şi nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!" Nu trebuie ca omul să se ruşineze, ci mai curând să învingă ruşinea ce vine din păcat şi din dezgolirea lui. În momentul descoperirii rănilor interioare duhovnicului, omul trebuie să semene în comportament, la înfăţişare şi la cugetare cu un condamnat. Şi tot Sfântul Ioan Sinaitul recomandă: "Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gândul ca un osândit, plecându-te spre pământ şi, dacă se poate, udând cu lacrimi picioarele doctorului şi ale judecătorului ca ale lui Hristos". Chiar Sfântul Ioan Scărarul spune că a văzut penitenţi care aveau o asemenea smerită dispoziţie şi care s-au spovedit cu lacrimi şi cu suspine deznădăjduite şi rugătoare, şi astfel au înmuiat exigenţa judecătorului şi au schimbat "mânia lui în înduioşare".

Este firesc să simtă cineva ruşine când e vorba să-şi spovedească rana sufletească, însă trebuie să şi-o învingă. Dar, "nu-ţi ascunde ruşinea ta", căci imediat după relatare, după arătarea păcatelor, vine liniştea interioară. Se păstrează în tradiţia patericală o povestire cu un oarecare monah învăţat. Acesta, stăpânit fiind de duhul blasfemiei, şi-a asuprit trupul său cu postiri şi privegheri şi, cu toate acestea, nu a simţit nici un folos. Când s-a hotârât să-şi mărturisească gândul acesta doctorului duhovnicesc, scriindu-l pe hârtie, atunci s-a vindecat imediat. Şi el însuşi mărturiseşte că "n-a ieşit din chilia Bătrânului înainte de a se fi mistuit patima." Aceasta vădeşte adevărul că spovedania nu este doar o strădanie omenească, ci ea se lucrează prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vindecat totdeauna prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Nici postul, nici privigherea nu pot fi foarte mult de folos, dacă nu sunt legate cu mărturisirea.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Editura Doxologia, p. 33-36)