Viața celui adormit, exemplu pentru cei vii

Fie ca toți cei care l-au cunoscut pe cel adormit să adune și să aducă roadele vieții lui, să se angajeze a trăi în confor­mitate cu exemplul pe care l-a dat și să imite din viețuirea lui tot ceea ce se me­rită.

Foarte adesea cei îndoliați simt că pierderea persoanei nu este numai o pierdere a lor, ci este o pierdere care îi lipsește pe toți cei din jur de ceva prețios, de o inteligență, de o inimă, de o voință, de cineva care s-a purtat drept și frumos.

Iar cel îndoliat se concentrează asupra acestei pierderi. Trebuie să ne reamintim aici - și asta este esențial - că orice om viu oferă prin viața sa un exem­plu: de cum se poate trăi frumos sau de cum se poate trăi nedemn. Și noi trebuie să învățăm de la toți - atât de la cei vii, cât și de la cei adormiți - să evităm ce-i rău, să umblăm întru cele bune. Toți cei care l-au cunoscut pe răposat trebuie să cugete profund asupra peceții pe care acesta a lăsat-o asupra vieții lor, la să­mânța care a fost aruncată și care se cere acum să dea rod.

În Evanghelie se spune că dacă sămânța nu moare, ea nu va da roade, dar dacă va muri va rodi de treizeci, de șaizeci sau de o sută de ori mai mult. Pe bună dreptate, moartea poate să se dove­dească a fi fecundă, dacă reflectăm cu atenție la viața celui plecat dintre noi, din toată inima și din tot cugetul nostru, fă­când apel la memorie, punând în joc toată sensibilitatea noastră, pentru cău­tarea întregului adevăr. Să avem fiecare din noi curajul de a pune mâna pe sabie, acea sabie a lui Dumnezeu care desparte lumina de întuneric, ca să alegem neghi­na de grâul cel bun.

Fie ca toți cei care l-au cunoscut pe cel adormit să adune și să aducă roadele vieții lui, să se angajeze a trăi în confor­mitate cu exemplul pe care l-a dat și să imite din viețuirea lui tot ceea ce se me­rită.

Știm că în fiecare din noi există mai mult întuneric decât lumină clară și strălucitoare, dar lumina strălucește în întuneric și această lumină suntem che­mați să o vedem, să o despărțim de întu­nericul din noi, astfel încât un număr cât mai mare de persoane din jurul nostru să poată trăi și aduce roadele vieții. La slujba de înmormântare stăm cu lumâ­nări aprinse în mână. Ținem lumânări aprinse care cred eu că înseamnă două lucruri: unul este cât se poate de evident – proclamăm Învierea: stăm cu lumânări aprinse așa cum stăm în biserică în noap­tea de Paști. Dar, în același timp, stând astfel, mărturisim înaintea Domnului că acea persoană a adus măcar o pâlpâire de lumină în întunericul acestei lumi pământești. Iar aceasta lumină o vom păstra, ocroti, o vom spori, o vom împăr­tăși, astfel încât să poată lumina din ce în ce mai mulți oameni și stralucirea ei să crească de 30, de 60, de 100 de ori mai mult. Dacă ne decidem ca viața noastră să fie o continuare a tot ceea ce era mai nobil, mai adevărat și sfânt în cel ador­mit, atunci cu adevărat această persoana nu a trăit în zadar și vom avea senti­mentul ca însăși viața noastră are un sens. Dorința de a ne încheia și noi viața cât mai curând nu va gasi defel loc în noi, deoarece vom avea o misiune de înde­plinit.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 117-119)

Ultimele din categorie