Semnele şi cunoaşterea celui ce are smerenia cea adevărată sunt acestea: a se socoti pe sine că este mai păcătos decât toţi păcătoşii şi că nici un bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu. A se prihăni pe sine în toată vremea şi în tot locul, şi în toată lucrarea. A nu năpăstui pe nimeni nici a socoti că este cineva pe pământ mai pângărit decât dânsul sau mai păcătos, sau mai leneş. Pe toţi de-a pururea a-i lăuda şi a-i slăvi. A nu judeca sau a defăima sau a grăi de rău pe cineva vreodată. A tăcea de-a pururea şi a nu grăi ceva fără de poruncă sau fără de mare trebuinţă. Iar, când va fi întrebat şi va răspunde, aceasta să o facă cu mare alinare şi cu linişte şi rar, ca şi cum silit ar fi şi sfiindu-se să grăiască. A nu-şi face închipuire de sine în vreo privinţă, a nu se supăra cu nimeni, ori pentru credinţă, ori pentru altceva; ci, dacă zice de bine, să zici şi tu aşa, iar, de zice de rău, să zici: „Tu ştii”. A avea supunere şi a urî voia sa ca pe o pierzătoare de suflet. A nu căuta la nimeni de sus. A avea înaintea ochilor săi moartea. A nu cuvânta în deşert sau a grăi deşertăciuni sau a minţi vreodată. A nu grăi împotriva celui mai mare. A suferi ocările, defăimările, pagubele cu bucurie. A urî odihna şi a iubi osteneala. A nu întărâta pe cineva sau a răni ştiinţa cuiva. Acestea sunt semnele şi cunoaşterile smereniei celei adevărate. Şi fericit este acela ce le are, că acela s-a făcut casă şi Biserică a lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a sălăşluit întru dânsul şi Împărăţiei Cerurilor moştenitor s-a făcut.

(Sfântul Efrem Sirul, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, p. 162)