Alături de icoană și teologie, muzica bisericească face ca Taina dumnezeiștii Liturghii să fie trăită ca prezență a lui Dumnezeu în mijlocul comunității euharistice. Frumusețea cântării bisericești a făcut pe mulți tâlcuitori ai Liturghiei să o asemene cu slujirea îngerilor. Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea că prin cântare, comunitatea adunată în jurul Potirului cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos devine una cu cetele îngerilor, care îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Practic, astăzi nu ne putem închipui oficierea Liturghiei fără cântarea liturgică. Și totuși, știm din primele patru secole, că nu toate comunitățile cântau la biserică. Un astfel de exemplu îl găsim în viața cuviosului Pamvo, prăznuit de către Biserică în ziua de 18 iulie, trăitor în secolul al IV-lea în mănăstirile din pustiul Egiptului.

Se povestește cum starețul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său, ca să vândă lucrul mâinilor, rogojini, de cele mai multe ori: „Stînd 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfîntului Apostol Marcu şi, văzînd slujba Bisericii şi învăţînd şi cîteva tropare pe care le cânta, s-a întors la bătrînul. Deci, i-a zis lui bătrînul: Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ţi s-a întîmplat în cetate? Răspuns-a fratele: Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergînd în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cântă şi m-am întristat că nu cântăm şi noi canoanele şi troparele. I-a zis lui bătrînul: Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfîntul Duh, şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare când stă cineva în chilie sau în biserică şi îşi înalţă glasul său, ca neputincioşii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire; că n-au ieşit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări, să pună glasurile la rânduială cu meşteşug, ci suntem datori, cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit, să aducem Domnului rugăciune”.