Câţi au fost prieteni lui Dumnezeu, numai aceia astăzi se cinstesc şi se slăvesc cu bucurie. Şi iarăşi, această cinste pe care o au Sfinţii, nu au dobândit-o căutând-o, ci urând-o şi fugind cât au putut de ea. Dar, dacă pofteşti să fii cinstit, smereşte-te şi te defaimă. Şi dacă dorești să te cunoască lumea, sileşte-te să te faci tuturor necunoscut, că pe cât dorești cinstea şi o cauţi, cu atât se depărtează şi fuge de tine, ca umbra ta pe care nu poţi să o ajungi. Socotind că eşti ţărână şi cenuşă, nu vei pofti cinste deşartă pe care cei nepricepuţi şi orbi o caută atât! Nedorind cinste, te învredniceşti de ea prin defăimarea ta de bunăvoie. Împăratul slavei, în ziua cinstei Lui celei mai mari, era călare pe un smerit mânz de asin, şi în ziua biruinţei Lui, a luat pe Cruce moarte de necinste şi ocară. Cinstea lumii este mincinoasă norocire şi prea tulburătoare. Nepriceput este cel ce o pofteşte; că pentru dânsa îndură robire şi suferinţă, iar defăimând-o, petrece viaţa neînvăluită. Dacă pofteşti, omule, să dobândeşti vreun lucru vrednic şi de mult preț, fă toate chipurile să dobândeşti pe Domnul, care stăpâneşte toate. Şi dacă pe Acesta îl ai în inima ta, ai stăpânit mai multe decât poţi să doreşti. Ţi s-a dat poftă, ca să doreşti lucrurile cele cereşti, iar nu pe cele pământeşti, adică: să fii prieten lui Dumnezeu, moştenitor slavei şi următor bunătăţii Lui.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 254-255)