La puţin timp după hirotonisirea mea, când am sfârşit predica – una din numeroasele predici pe care le-am pronunţat într-o anumită parohie – o tânără a venit la mine şi mi-a spus: „Părinte Antonie, desigur sunteţi un mare păcătos! – Nu vă înşelaţi, i-am răspuns, dar cum aţi ghicit? – Fiindcă pentru a descrie atât de bine păcatele noastre a trebuit să le săvârşiţi pe toate!”. E de la sine înţeles că acest tablou întunecat pe care l-am făcut despre gândurile şi atitudinile rele, e chiar portretul meu şi nu al vostru, dar poate că vă recunoaşteţi şi voi în el, oricât de puţin.

Punctul nostru de plecare, dacă dorim să ştim să ne rugăm, trebuie să fie convingerea că suntem păcătoşii care avem nevoie de mântuire, că suntem despărţiţi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El: trebuie să fim convinşi că tot ceea ce putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră arzătoare de a ne schimba astfel ca El să ne poată accepta căinţa noastră şi a ne primi în milostivirea şi dragostea Sa. Iată de ce rugăciunea e cu adevărat, încă de la început, un suiş lent spre Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem spre El fără a îndrăzni însă să ne apropiem, fiindcă ştim că dacă Îl întâlnim prea curând, înainte ca harul să fi avut vreme să ne pregătească pentru această întâlnire, aceasta va fi pentru noi ora judecăţii.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 24-25)