„Dacă ni se va părea grea crucea, să-L luăm pe Hristos alături“
„În numele Tatălui înseamnă cinstirea lui Dumnezeu-Tatăl, coborârea mâinii la piept semnifică coborârea Fiului pe pământ pentru a noastră mântuire, iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, pomenindu-L pe Sfântul Duh, mărturiseşte despre împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea cu El prin harul Sfântului Duh“, ne învaţă pr. paroh Daniel Cirebea de la Bogeşti, judeţul Vaslui, cum se face corect semnul Sfintei Cruci. Tot el ne sfătuieşte în cele ce urmează despre cum să ne purtăm, cu demnitate, răbdare, bucurie şi smerenie, crucea vieţii, pe care ne-a ales-o Însuşi Hristos.
Părinte, cum se face corect semnul Sfintei Cruci?
Se împreunează primele trei degete de la mâna dreaptă, simbolizând Sfânta Treime, iar următoarele două, care rămân strânse în palmă, reprezintă cele două firi ale Mântuitorului, dumnezeiască şi omenească. Se duc la frunte şi la piept, la umărul drept şi la umărul stâng, rostind cuvintele: În numele Tatălui - la frunte - şi al Fiului - la piept - şi al Sfântului Duh - de la un umăr la altul -, după care spunem „Amin“.
Ce semnifică fiecare mişcare a mânii?
În numele Tatălui înseamnă cinstirea lui Dumnezeu-Tatăl, coborârea mâinii la piept semnifică coborârea Fiului pe pământ pentru a noastră mântuire, iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, pomenindu-L pe Sfântul Duh, mărturiseşte despre împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea cu El prin harul Sfântului Duh. Aşa ne învaţă părintele Cleopa în „Călăuza ortodoxă“.
„Dacă ni se va părea grea crucea, să-L luăm pe Hristos alături“
Cum să alungăm ruşinea care ne blochează uneori, când suntem în public, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci atunci când trecem pe lângă o biserică, când luăm masa undeva etc?
Să ne înfricoşăm de cuvintele pe care ni le-a spus Mântuitorul, că „de cel ce se va ruşina de Mine în acest neam desfrânat şi păcătos şi Eu mă voi ruşina de el când voi veni întru slava Tatălui cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8, 38). Numai o viaţă trăită în Biserică, o viaţă creştină autentică, înţeleasă aşa cum trebuie, ne va ajuta să alungăm această ruşine, ruşinarea de Domnul nostru, care a murit pentru noi.
Ce le răspundeţi celor care socotesc că Sfânta Cruce e mult prea cinstită, are slujbă cu acatist şi e totuşi un „obiect“, ca şi icoana?
Sfânta Cruce este venerată de Biserica noastră nici prea mult, nici prea puţin, atât cât trebuie şi aceasta se face cu îngăduinţa Mântuitorului Hristos în Biserica Sa cea sfântă. Acatistul Sfintei Cruci este aprobat de Biserica Ortodoxă. Crucea este „mijlocitoarea măririi lui Hristos, căci numai prin cruce a fost preaînălţat Fiul Omului“ (Filipeni 2, 8-9). Mântuitorul a sfinţit crucea cu sfânt Sângele Său, pentru noi făcând-o de cinste, dintru necinste; umplând-o de putere aceasta a devenit armă nebiruită împotriva vrăjmaşului. Însemnându-ne cu Sfânta Cruce facem mărturisirea noastră de credinţă în Dumnezeu, care ne sfinţeşte trupul şi sufletul, iar demonii se tem cumplit şi nu suferă semnul crucii, pentru că aceasta îi arde.
Referindu-ne la crucea personală, la luarea şi purtarea crucii, cum îi îndemnaţi pe creştini să o facă? Ce înseamnă crucea vieţii şi cum trebuie ea asumată?
Tot Domnul nostru ne învaţă cum să ne luăm crucea pe umeri: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie“ (Luca 9, 23). „Să se lepede de sine“, adică de iubirea pătimaşă, egoistă faţă de noi înşine. Aceasta este crucea vieţii, adică în fiecare zi să ne purtăm cu demnitate şi mulţumire suferinţa, usturimea, durerea, ruşinea, mâhnirea, întristarea, bătaia, temniţa, lipsurile, necazurile, foamea, setea etc. Această cruce ne-o rânduieşte Domnul după a noastră putere. Trebuie s-o ducem până la sfârşit cu dragoste, răbdare şi smerenie, ca şi Mântuitorul nostru.
Crucea vieţii pentru fiecare dintre noi trebuie să fie o continuă bucurie şi rugăciune. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă pururea şi rugaţi-vă neîncetat“ (I Tes. 5, 16, 17). Bucuria răsare din rugăciune.
Iar dacă ni se va părea grea crucea, să-L luăm pe Hristos alături, căci El ne face povara uşoară.
Unii au ales crucea căsătoriei, alţii pe a călugăriei, alţii duc crucea văduviei etc.
Avem în parohie o credincioasă care m-a sensibilizat până la lacrimi prin felul cum a înţeles să-şi poarte crucea suferinţei. Când vorbesc cu ea simt într-adevăr că-L are pe Hristos lipit de sufletul ei. Am întrebat-o într-o zi cum îi mai este. Şi mi-a răspuns aşa: „Mulţumesc lui Dumnezeu, e bine aşa. Tot trupul, din cap şi până-n tălpi îmi arde de dureri, dar încă pot gândi la Hristos, Care simt cum vine pe dată şi mă răcoreşte. El îmi dă atâta putere, e meritul Lui că am ajuns această zi“.
