Unele dintre primele lecţii pe care va avea nevoie un cuplu să le înveţe vor fi: cum să îți înţelegi partenerul şi în momentele în care nu este foarte comunicativ, în care se închide în sine; cum să reacţionezi când nu ești de acord cu anumite puncte de vedere ale soţului/soţiei; cum să reacţionezi în momentul în care descoperi un mic obicei, tipic ce ţie îţi displace; cum şi când să îi spui că îţi pare rău pentru ceva ce ai greşit şi cum să accepţi scuzele lui/ei. Sunt numai câteva din situaţiile la care nu ne gândim de la început, dar cu care ne confruntăm cu toţii la un moment dat.

Disensiunile aparent mici se pot transforma în ziduri de netrecut

Este posibil ca la început să îţi doreşti foarte mult, cu orice preţ să îi arăţi că ai dreptate, că eşti supărat/supărată şi să îl faci şi pe celălalt să simtă măcar o parte din supărarea ta, să îţi spui punctele de vedere într-un mod în care să nu îţi pese de ecourile pe care acestea le trezesc în partener. Ne dăm seama că lecţia răbdării, a acceptării celuilalt în pofida micilor defecte, a ascultării se învaţă uneori în timp şi presupun şi trecerea prin tatonări, tensiuni, dezacorduri. Apoi, uneori prin încercare şi eroare, adică învăţând din viaţa de cuplu, putem să înţelegem cum anume să acţionăm într-un mod care să ducă la consolidarea şi la armonizarea relaţiei.

Există momente în care nu putem fi de acord cu părerea celuilalt, cu modul în care reacţionează la o anumită situaţie. Poate fi vorba despre cum mutăm mobila, cum petrecem concediul, la ce şcoală înscriem copilul sau unde petrecem sărbătorile, la părinţii tăi sau la părinţii mei. Alteori poate fi vorba şi de dezacorduri mai mari. Dar aşa cum problemele care par uneori mari şi de nerezolvat se rezolvă cu răbdare, cu ascultarea celuilalt şi cu renunţarea, într-o anumită măsură la propria persoană, la fel şi disensiunile aparent mici se pot transforma în obstacole, în ziduri de netrecut. Dacă ţinem cu tot dinadinsul să demonstrăm punctul nostru de vedere, dacă pornim de la premisa că doar soluţia noastră este bună, fiecare discuţie în contradictoriu se poate transforma într-un teren de luptă. Este util ca, dacă ne aflăm în astfel de situaţii, să putem face un pas înapoi şi să ne întrebăm: „Cât de importantă este pentru mine situaţia asta? Cât de importantă este pentru soţul/soţia mea situaţia asta? De ce îmi doresc atât de mult să am dreptate? Care este nevoia mea şi care este nevoia partenerului?” Putem să descoperim că, în spatele unei dorinţe de recunoaştere şi acceptare a punctului de vedere, se află o nevoie de recunoaştere şi de acceptare a noastră ca persoană sau sentimente de nesiguranţă, nevoi de apreciere, cărora nu le-am mai răspuns în ultima perioadă.

„E atât de complicat uneori, cum ieşim din asta?!”

Se poate ca în astfel de situaţii fiecare dintre soţi să fie tentat să revină sau să se închidă în propriile scenarii, tipare de nefericire pe care le-a trăit la un moment dat, în trecut, poate chiar în fragedă copilărie. „Nu sunt bun de nimic, nimeni nu mă iubeşte, sunt o victimă, tot timpul se întâmplă aşa, nimeni nu mă înţelege, întotdeauna ajung să sufăr” – sunt numai câteva din gândurile care ne pot trece prin minte şi care sunt un semn că, alături de noi şi de soţ/ soţie, la masa discuţiei mai stau şi suferinţe vechi, răni nevindecate. Situaţia prezentă poate fi numai un buton, care, odată apăsat, declanşează de cele mai multe ori experienţe trecute. Înţelegerea acestor lucruri poate duce la o luminare (insight – în limbajul psihologic), dar poate trezi şi sentimente de tristeţe, teamă, uneori deznădejde. Putem gândi „e atât de complicat uneori, cum ieşim din asta?!”. Rugăciunea, punerea în faţa lui Dumnezeu a tuturor acestora ne ajută mult ca, în aceste momente, în loc să ne clătinăm, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine şi pe partener, să devenim împreună mai puternici.

Dumnezeu poate deveni izvorul nostru nesecat de echilibru, blândeţe, răbdare, dincolo de calităţile de personalitate pe care le deţinem la nivel psihologic şi despre care aflăm, în diferite momente ale vieţii, că sunt limitate.

Mânie şi furie

„Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că, atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.

Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun sau, mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.

Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că, dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.

Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz, şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi?” (din Problemele vieţii, Sfântul Ioan Gură de Aur)