Care sunt obiecţiile care se aduc la adresa rugăciunii comune a soţilor? Prima: mulţi spun că atunci „când unul din soţi citeşte cu voce tare pravila, mintea celuilalt zboară departe de la rugăciune”. Dar şi la biserică, mintea noastră „zboară departe”, ceea ce nu înseamnă însă că nu mai trebuie să mergem la biserică, ci să ne străduim să ne adunăm gândurile. În timpul rugăciunii comune unul din soţi rosteşte rugăciunea cu voce tare, iar celălalt o repetă în gând şi împreună se adresează lui Dumnezeu cu o singură strigare, cu slavoslovii şi mulţumiri, cerând de la El bunuri duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti.

Un scriitor bisericesc din primele veacuri scria că creştinii se adună pentru a se ruga împreună, pentru ca cei mai experimentaţi în rugăciune să-i îndrume pe cei tineri. De cele mai multe ori, această remarcă este valabilă şi pentru rugăciunile comune ale soţilor. Ea trebuie respectată, organizând rugăciuni comune şi cu copiii.

Rugăciunea comună ne obişnuieşte cu disciplina duhovnicească. Noi mergem la biserică pentru că rugăciunea noastră personală este susţinută de cea comună. Cu rugăciunea comună începe şi sfârşeşte ziua în seminariile şi academiile teologice. Pe rugăciunea comună se construieşte viaţa în mănăstirile de obşte. Uneori chiar şi rugăciunea lui Iisus se face în comun, căci ea, cum spun preoţii înduhovniciţi, întemeiază frăţia duhovnicească în Hristos.

E bine ca soţii, în timpul citirii împreună a pravilei lor de rugăciune, să citească pe rând sau pe zile unele părţi din ea. Aceasta creează egalitate în rugăciune între ei, intensifică rugăciunea lor. Abateri de la această regulă pot apărea doar în familiile de preoţi, unde soţul spune doar rugăciunile începătoare sau de la sfârşit şi din când în când în familiile în care unul din membri s-a convertit de curând.

A doua obiecţie împotriva pravilei de rugăciune comună a soţilor este următoarea: rugăciunea este comunicarea personală a omului cu Dumnezeu, este o trăire intimă – experienţa de rugăciune este individuală; rugându-ne împreună cu cineva, rugăciunea noastră personală slăbeşte. Această obiecţie o auzim destul de des de la preoţii de curând hirotoniţi şi mai rar de la mireni. Ea apare atunci când unuia din soţi i se pare că posedă o experienţă mai mare de rugăciune decât celălalt. Împotriva acestei obiecţii aducem cuvintele Apostolului Petru (1 Petru 3, 7): „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre [...] şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate”.

Trăind în unitate sufletească şi trupească, nu se poate creşte duhovniceşte fără susţinerea celuilalt. Un părinte mărturisea: „Am înţeles, că dacă eu am luat-o înainte, iar soţia mea a rămas în urmă, ea va fi mai departe de mine şi viceversa”. În unele situaţii se produce ruperea duhovnicească dintre soţ şi soţie şi căsnicia lor se transformă sau într-o simplă convieţuire, sau într-o viaţă comună sub acelaşi acoperiş. Acest fapt se răsfrânge nemijlocit asupra familiei.

În momentul creşterii cerinţelor de rugăciune, rugăciunea comună nu trebuie să niveleze individualitatea fiecăruia din soţi. În pravila comună de rugăciune, ca şi în biserică, fiecare se roagă într-un anumit fel şi în mod personal, dar toţi la un loc comunică cu Dumnezeu. Totuşi, rugăciunea comună nu înlătură pe cea individuală din timpul zilei. Soţul sau soţia care se trezeşte mai devreme poate rosti înainte de pravilă o rugăciune, la fel cum face preotul înainte de a începe Liturghia, pe care o săvârşeşte împreună cu poporul.

Când în familie apar copii, o vreme rugăciunea comună este posibilă doar o singură dată pe zi. Dar până atunci trebuie să ne formăm deprinderea de a ne ruga în comun.

Mi s-a întâmplat să aud odată: „Noi nu putem să ne rugăm împreună, deoarece am auzit pe cineva spunând că cea mai periculoasă este rugăciunea formală”. Într-adevăr, rugăciunea formală este un pericol, de care nu scapă nici cel ce se roagă în singurătate, nici cel ce se află într-o biserică plină de oameni, nici cel care se roagă acasă împreună cu familia. Împotriva acestui pericol se poate lupta, folosind drept arme propria voinţă şi rugăciunea.

Încă de la început creştinii au înţeles necesitatea rugăciunii în comun a soţilor. După Tertulian, într-o familie creştină model „soţii se roagă împreună, îngenunchează pentru rugăciune împreună, postesc împreună, se încurajează unul pe altul şi conduc împreună. Ei sunt egali în Biserică şi în convorbirea cu Dumnezeu, împreună împart sărăcia şi bogăţia, nu au nimic de ascuns unul faţă de celălalt şi nu se simt o povară pentru celălalt... Ei cântă împreună psalmi. Iisus Hristos se bucură la vederea unei astfel de familii, trimite pacea Sa asupra acestei case şi locuieşte împreună cu ei”.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 48-51)