Apostolul Pavel nu s-a temut de moarte. Pavel a scris: „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: «Spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda». Și iarăşi: «Eu voi fi încrezător în El»; şi iarăşi: «Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu». Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2, 11-14). Sfântul Ioan Gură de Aur observă că, aici, Pavel „înfăţişează cauza iconomiei. Aici Pavel arată minunea: ea este în ceea ce a fost înghiţit de diavol, în ceea ce el a cucerit. Într-adevăr, prin acel ceva care era cea mai puternică armă a diavolului împotriva lumii, adică moartea; prin ea îl zdrobeşte Hristos. Astfel, Pavel arată marea putere copleşitoare a Biruitorului”[1]. Prin cele de mai sus, Adam este slobozit din legăturile robiei. Aşadar, Hristos S-a arătat pe Sine a fi „Domnul celor morţi şi al celor vii” (Romani 14,9). Mai mult, „Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efeseni 4,9-10).

Sfântul Pavel a scris: „Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8,2). Sfântul Vasile tâlcuieşte: „Hristos a luat trupul nostru cu neputinţele sale fireşti, «în afară de păcat» [I Petru 2,22]”. Aşa precum moartea, care se află în trup, ne-a fost transmisă nouă prin Adam, a fost înghiţită de Dumnezeire, tot aşa a fost păcatul alungat de dreptatea care este în Iisus Hristos; pentru că la înviere noi primim înapoi trupul care nu mai este supus morţii şi nici nu mai este subiect al păcatului”[2].

În altă parte, Sfântul Pavel observă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14,7-9).

Aşadar, cei închişi au auzit Evanghelia şi au primit mântuirea. Trupul atotsfânt al Domnului a fost din nou unit cu dumnezeiescul Său suflet. Întreg şi nestricăcios, de vreme ce a biruit stricăciunea morţii trupeşti, trupul lui Hristos a fost reunit cu sufletul Său neprihănit care a biruit moartea duhovnicească. Sfântul Ioan Damaschinul: „Nici moartea nu a putut ţine captiv sufletul Domnului în legătura închisorii, nici stricăciunea nu şi-a putut impune tiranica sa putreziciune asupra neprihănitului trup”[3]. Aceasta s-a datorat faptului că Dumnezeirea cea necircumscrisă de vreun hotar a însoţit şi trupul, şi sufletul Lui. Sfânta Biserică glăsuieşte în cântările sale: „Dumnezeirea lui Hristos a fost una şi a locuit nedespărţită de Tatăl şi de Duhul Sfânt, atât în iad, cât şi în mormânt, cât şi în Ceruri”[4]. Și „Tu ai fost dat morţii, dar nu ai fost despărţit, o, Hristoase, de Trupul pe care Ţi l-ai asumat. Căci, deşi templul Tău a fost golit în timpul Patimii, cu toate acestea, acolo a fost un singur ipostas al dumnezeirii Tale şi al trupului Tău. Căci în amândouă Tu eşti Fiul cel Unu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om”[5]. Aşadar, chiar dacă trupul zace fără de suflare în mormânt, separat pentru o vreme de sufletul de care a fost înjugat, el continuă să fie unit cu Dumnezeirea. Nici o putere nu a putut să separe cele două firi ale Dumnezeului-Om. Moartea nu a afectat deloc unitatea mistică şi de negrăit a celor două firi ale Sale. Trupul a fost înviat când a fost reunit cu sufletul.

Amândoi s-au înălţat triumfători, spune Pavel, şi „a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1,3). Acum, noi „avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri” (Evrei 8,1). Aşadar, acum moartea nu mai are stăpânire. „Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6,9). Deci Hristos a deschis pentru toţi calea către binecuvântata nestricăciune şi nemurire şi slavă veşnică. Cuvintele Domnului nostru au fost scrise de Sfântul Ioan Teologul: „Și când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Și El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1,17-18). Ce spune Domnul nostru? Venerabilul Beda explică: „El este Cel dintâi fiindcă «întru El au fost făcute toate» (Coloseni 1,16); El este Cel de pe urmă, fiindcă în El toate sunt refăcute [cf. Efeseni 1,10 «recapitulate»]”[6].

Sfântul Atanasie ne îmbărbătează, referindu-se la scopul morţii în această vieţuire pământească: „În mod sigur, odată ce Mântuitorul tuturor a murit pentru noi, cei credincioşi în Hristos nu mai murim ca odinioară din pricina legii care ne ameninţa cu moartea. Căci a încetat această osândă. Căci încetând stricăciunea şi fiind nimicită moartea prin harul învierii, de aici înainte trupul muritor se desface numai pentru o vreme, când rânduieşte Dumnezeu fiecăruia, ca să putem dobândi «o mai bună înviere» (Evrei 11,35). Căci asemenea seminţelor aruncate în pământ, nu ne pierdem prin desfacere, ci fiind semănaţi vom învia, odată ce moartea a fost desfiinţată prin harul Mântuitorului. De aceea şi fericitul Pavel, încredinţându-ne pe toţi despre înviere, zice: «Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?"» (I Corinteni 15,53-55; Isaia 25,8; Osea 13,14)”[7].

Este deci descompunerea trupurilor noastre o binecuvântare? Sfântul Irineu spune: „Atunci când organismul trece prin creuzetul pământului, acesta va fi recreat. În pământ, el pare a fi dizolvat; cu toate acestea, în esenţă, este purificat şi făcut luminos”[8]. Sfântul Metodiu de Olimp scrie că „omul a fost aşezat sub autoritatea morţii pentru ca păcatul să moară împreună cu trupul, iar trupul să fie înviat şi păcatul distrus”[9]. Sfântul Ioan Gurăde Aur spune: „Ceea ce se descompune este moartea. Ceea ce este distrus este mortalitatea şi nu esenţa trupului. Să nu ne temem de moarte, ci de păcat”[10].

Dumnezeiasca iconomie a îngăduit ca moartea să devină binecuvântare pentru ca boala omului să nu fie veşnică[11]. Există o limită a vieţii trupeşti plină de durere şi suferinţă şi, astfel, îngăduie, la timpul cuvenit, reconstituirea trupului. Căci materia este dizolvată, dar nu nimicită. Descompunerea este disoluţia trupului în elementele lumii de unde şi-a primit alcătuirea. Ceea ce s-a format prin aceste elemente nu este pierdut, chiar dacă noi nu putem înţelege aceasta[12].

Sfântul Pavel spune: „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Și cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Și ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (I Corinteni 15,35-37)... Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc (I Corinteni 15,42-44)... Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15,53).

Sfântul Simeon Noul Teolog: „Prin urmare, chiar şi reînnoită, creaţia nu va fi iarăşi la fel cum a fost adusă la existenţă, la început – să nu fie! Ci, aşa cum se seamănă corp sufletesc, după cum spune cuvântul (I Corinteni15,44) - şi se ridică un corp nu aşa cum a fost cel al omului întâi plăsmuit înainte de cădere, adică material, sensibil şi schimbător, având nevoie de hrană sensibilă, ci se scoală un corp în întregime spiritual şi neschimbabil, aşa cum a fost cel al Stăpânului nostru şi Dumnezeu după Înviere, adică al Celui de-al Doilea Adam şi al Celui Întâi-născut din morţi (Coloseni 1,18), cu mult deosebit de acela, în acelaşi chip şi toată creaţia se va face la un semn al lui Dumnezeu nu aşa cum a fost adusă la existenţă, materială şi sensibilă, ci va fi refăcută printr-o naştere din nou într-o locuinţă imaterială şi spirituală, mai presus de orice simţire”[13].

Aşadar, „Să nu se teamă nimeni de moarte”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, „fiindcă ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Și aceasta mai inainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos (Isaia 14,9). S-a amărât fiindcă s-a stricat. S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat. A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa (I Corinteni 15,55; Os. 13,14)? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; fiindcă Hristos, sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut (I Corinteni 15,20). Lui se cuvine slava şi stăpânire în vecii vecilor. Amin”[14].