Începând cuvânt despre darul lui Dumnezeu, trebuie a socoti, mai înainte, chipul urât al păcatului, sălbăticia şi greutatea acestuia, şi a-i arăta desăvârşita întinăciune, căci numai el răzvrăteşte toate câte sunt, doar el amestecă şi pierde totul oriunde petrece, fără de chip este, înfricoşat la faţa şi plin de scârbă. Pentru că, pe drept n-a greşit acela care a închipuit păcatul ca pe o oarecare femeie cu chip de fiară, barbară, fără de ruşine, cu foc oftând, zbârcită şi neagră, sau ca pe un câine sălbăticit şi furios; căci cu nenumărate uneltiri ne înconjoară şi iute intră în sufletele noastre şi le face asemenea lui. Acestea şi asemenea acestora sunt mărturiile fără omenie ale păcatului.

Să socotim clar şi puterea darului, pentru că ea nu numai din păcat slobozeşte, ci şi frumoşi şi iubiţi ne face pe noi, după asemănare; ca şi cum cineva, de ar fi curăţit bubele cuiva și foamea şi bătrâneţile şi sărăcia şi neputinţa şi gârbovirea, l-ar fi făcut îndată ca pe un tânăr cu chip frumos întrecând pe toţi oamenii, slobozind prea multă lumină din marginea veşmintelor sale şi întrecând razele soarelui cu privirile ochilor; ca şi cum, cu porfiră l-ar fi îmbrăcat şi diademă şi toată podoaba împărătească ar fi pus pe dânsul. Într-atât înfrumuseţează darul lui Dumnezeu sufletele noastre şi cu bună cuviinţă îl face, şi dorit, şi iubit, încât îngerii doresc a privi la un suflet ca acesta şi Însuşi Împăratul doreşte frumuseţea lui (Ps.44,13).

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 30)