„Sunt epitropul unei Biserici, ajut mult Biserica de care aparţin, merg regulat la Biserică, în general sunt un bun creştin, dar când vine vorba de spovedanie nu cred că este pentru mine. Nu am nimic de spus. Cred că la spovedit trebuie să se ducă oameni cu păcate grele: ucideri, adulter sau furturi.”

Acest mod de gândire este comun în rândul multor oameni. Oamenii se tem de spovedanie pentru că ei nu înţeleg această Taină. Spovedania pentru ei este ceva cu care nu vor să aibă de-a face. Această Sfântă Taină este înţeleasă greşit de mulţi oameni. Ei au impresia greşită că spovedania este doar pentru cei care au păcate grele precum crima, adulterul, furtul şi altele de acest fel. Iar celelalte păcate făcute de ei sunt „păcate normale”, care nu trebuie mărturisite. Aşa cred ei greşit că dacă nu ai păcate mari nu trebuie să te duci la spovedit.

Dacă vom privi asupra vieţii duhovniceşti cu o asemenea blândeţe, nu vom face altceva decât să scăpăm din vedere păcatele noastre - chiar mici aşa cum credem noi că sunt, tot păcate se numesc. Şi dacă nu luăm în considerare şi aceste păcate „mici” nu vom face nici un progres spiritual. Ne creem o impresie falsă despre noi înşine, crezând că noi suntem mai buni, că nu avem păcate, când în realitate în calea noastră spre mântuire stă poticnit un pietroi mare. Oamenii uită că trebuie să fie desăvârşiţi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48)

Viaţa duhovnicească reprezintă atingerea adevăratei perfecţiuni întru Hristos. Scopul nostru final trebuie să fie asemănarea noastră cu Dumnezeu. Dacă credem vreun moment că am atins perfecţiunea, urcuşul spre mântuire este încheiat, pierdem tot ce am realizat până atunci din punct de vedere duhovnicesc.

Imaginea scării lui Iacob care porneşte de pe pământ până spre Rai este descrierea perfectă a urcuşului duhovnicesc. În această reprezentare iconografică, unii oameni urcă pe scara care duce către Rai, alţi oameni se prăbuşesc de pe această scară, alţii cad de pe scara care duce către Rai chiar de la primele trepte, iar alţii cad de pe scara Raiului chiar atunci când mai au de urcat două sau trei trepte până să ajungă aproape de Raiul atât de dorit. Noi trebuie să urcăm toate treptele acestei scări pentru a dobândi mântuirea şi Raiul.

Fiecare aspect din viaţa noastră duhovnicească este foarte important. Natura spovedaniei este una terapeutică. Spovedania nu este un tribunal, ci un spital pentru cei bolnavi duhovniceşte. Preotul nu este un judecător care analizează faptele şi dă o sentinţă, ci este mai degrabă doctorul care încearcă, diagnostichează starea sufletească a omului şi te ajută să creşti duhovniceşte, să sporeşti în credinţă. Dacă eşti bolnav sufleteşte, îţi dă un tratament, dacă eşti sănătos, el te ajută să urci pe următoarele trepte ale scării către Rai, către mântuire.