Chiar de ai dispune de mii de tezaure, totuşi nimic nu ar fi mai de preţ ca un prieten adevărat. Şi mai întâi să spunem despre prietenie, câtă plăcere şi mulţumire are în sine.

Te bucuri văzând pe prietenul tău, te înveseleşti, şi sufletul tău având o mulţumire nespusă se contopeşte cu dânsul, şi chiar de ţi-ai aminti numai de el, cugetul tău tresare şi se înaripează. Vorbesc aici despre prietenii adevăraţi, despre prietenii de un suflet şi de un cuget, despre prietenii care preferă să şi moară, despre prietenii care iubesc cu căldură, şi nu înţelegem pe prietenii simpli, pe cei ce iau parte pe la mesele noastre şi-i credem de prieteni în urma laudelor ce ne aduc; să nu credeţi, zic, că vorbesc despre aceştia.

Dacă cineva are vreun prieten aşa precum spun eu, va înţelege desigur cuvintele mele. Chiar de l-ar vedea în fiecare zi, el totuşi nu se satură; aceasta o doreşte atât pentru sine, cât şi pentru acela. Am cunoscut eu pe cineva, care se ruga de sfinţi pentru prietenul său şi le zicea, ca mai întâi să facă rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânsul (prietenul lui), şi apoi pentru sine. Astfel este prietenul adevărat, încât nici timpul, nici locul nu-l pot împiedica de a iubi şi a fi iubit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, Omilia II, în volumul Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, traducere din limba greacă de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, Egumenul Bisericii Sfântul Spiridon, Atelierele grafice I. V. Socecu, Bucureşti, 1905, p. 178)