Cu toţii am avut ocazia să călătorim în străinătate. Prilej de a reflecta, încă o dată, la vocaţia iniţiatică şi pedagogică a călătoriilor. Prin deplasare, ne deschidem şi punem sinele nostru spiritual faţă în faţă cu caleidoscopicul lumii culturale. Orice călătorie într-o ţară străină constituie un prilej de edificare şi expansiune din acest punct de vedere. A ieşi - progresiv, secvenţial şi provizoriu - din ambientul tău cultural, din obişnuinţele valorice cotidiene, are reverberaţii pozitive nu numai pentru că se creează noi ocazii de îmbogăţire culturală, de dilatare a orizontului de înţelesuri, dar si pentru că se ajunge la o necesară distanţare, de-centrare ce aduce după sine o bună aşezare culturală. E nevoie, din când în când, să ieşi din tiparele tale culturale (atât cât se poate), să te pre-faci în altceva, să empatizezi sau chiar să experimentezi alte moduri de a fi şi de a face. Călătorind, cunoşti la faţa locului pe alţii. Cunoscându-i pe alţii, aşa cum sunt, ajungi la o justă cunoaştere de sine prin comparaţie, contrast, asemuire. Călătoria este, într-un fel, o căutare de sine, o necesară ocazie de identificare, o şansă de regăsire!

Deplasările în contextul fizic, socio-cultural al emergenţei unor valori străine sunt de o mare eficacitate în comunicarea între culturi. Imersiunea corporală, în modurile concrete de viaţă, în peisaj, în economia existenţei celuilalt reprezintă o modalitate de a face din alteritate o parte sau o experienţă a vieţii personale,  intime. Una este să cunoşti din cărţi, de pildă, istoria şi cultura Italiei, şi alta e să pipăi, să adulmeci această revărsare spirituală la ea acasă. Una e să exersezi o limbă în sala de clasă, şi alta e să o aplici în stradă. Una e să ţi să spună că italienii sunt aşa şi pe dincolo, şi alta e să constaţi tu însuţi, direct, cum stau lucrurile. Una e să mănânci o pizza la braseria de peste drum, şi alta e să o deguşti la un restaurant din regiunea Toscanei.

Deplasările, din punct de vedere antropologic, au avut mai multe raţiuni. La obârşie ele se consumau din motivaţii foarte presante şi concrete (de expansiune, de subzistenţă, de exilare, de fugă şi izolare etc.). Cu timpul, acestea au dobândit şi alte dimensiuni, mai detaşate de interesele materiale (cu scop turistic, cultural, de loisir etc.). Societatea contemporană a creat, la un moment dat, industrii specializate ce deservesc, cu prioritate, călătoriile.

Dar de ce călătorim? Care ar fi valenţele deplasării în planul devenirii personale?

Călătorim ca să explorăm şi să descoperim lucruri noi, inedite. Pentru a ieşi din monotonia ştiutului şi cunoscutului. Pentru a crea rupturi existenţiale ce se pot rabate benefic asupra cursului vieţii noastre.

Călătoria vine în întâmpinarea setei de mister. Pentru a experimenta lucruri şi stări neştiute. Ceea ce nu se cunoaşte încă ne atrage într-o mare măsură. Straneitatea, odată aflată, astâmpără doruri ce altfel ne ard şi ne consumă. O ţintă odată atinsă deschide un alt orizont de expectanţe. Mersul înainte presupune o pluralizare şi o permanentă lărgire a orizonturilor.

Călătorim pentru a ne desluşi, păstra sau a ne perpetua identitatea. Pentru a şti ce putem fi sau  întreprinde în raport cu alţii. Ne punem pe fugă (…în Egipt sau aiurea) pentru a scăpa de incertitudini, de destructurări intempestive. Uneori, escapada e singura soluţie de a face un salt sau o acoladă existenţială. Poate întări sau perpetua destine individuale, familii, colectivităţi. Te duci undeva pentru ca întoarcerea înapoi să te edifice definitiv. Această experienţă acţionează ca o modalitate de salvare (pentru individ şi chiar pentru comunitate, provizorie sau definitivă).

Călătorim, de asemenea, din nevoia de a ne primeni şi a ne energiza fiinţa. De a ne încărca „bateriile” pentru un nou ciclu temporal şi pentru alte acţiuni. Pentru a genera noi lucruri sau situaţii-ancoră care, prin rememorare, pot conduce, când vine timpul, la un surplus de motivaţii pozitive („mai ţii minte ce frumoasă a fost plimbarea pe Canal Grande sau pe malul lacului Leman?”).

Călătorim şi din dorinţa de a ne etala fiinţa şi a o pune în valoare. E o modalitate de anunţare că şi noi existăm, că şi noi contăm. Prezenţa noastră are altă greutate în raport cu alteritatea atunci când suntem lângă ea, în balans cu ea. Expansiunea personală primeşte o altă consistenţă când se produce în teritoriul (spaţial, psihologic, cultural) al altuia.

Călătorim şi pentru a evada din timpul actual, pentru a plonja, prin regresiune, în timpuri şi spaţii de mult apuse. Păşind pe lespezile străzilor de la Pompei - de pildă - ai sentimentul unei co-prezenţe cu fiinţe demult dispărute dar evidente prin urmele lăsate. Deplasarea înspre edificiile istorice ne prilejuieşte o intrare în zumzetul unei epoci şi sunetul unei lumi. Senzaţia de unitate şi continuitate pe axa temporală (trecut-prezent-viitor) devine acută iar sentimentul apartenenţei la una şi aceeaşi umanitate îşi găseşte un nou temei.

În fine, atunci când călătorim în grup, apar filiaţii de un anumit tip între coparticipanţii la voiaj. Se activează noi faţete, disponibilităţi, energii nebănuite ale acestora. Ca în orice grup spontan (mai mare sau mai mic), se încearcă etalarea unor dimensiuni de cele mai multe ori pozitive, reclamate de prestanţa momentului şi importanţa misiunii. Se naşte un etos al apartenenţei, cu o funcţionalitate pregnantă, chiar dacă dispare imediat după disoluţia grupului. De obicei, membrii unei excursii devin mai buni, mai uniţi, mai solidari (datorită obiectivelor comune şi a situaţiei oarecum inedite, deschise, parţial incerte).

Concluzionând, vom spune că experienţa călătoriei este una dintre cele mai importante şi radicale situaţii paideice ce trebuie asumată, reiterată, fructificată. Cu cât călătorim mai mult, cu atât ajungem să-i cunoaştem pe alţii, reuşind, prin ricoşeu, să ne-nţelegem, de fapt, pe noi înşine. Cu bune, şi cu mai puţin bune…