Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama şi a fost instituită o dată cu canonizarea sa oficială, în 1368. Praznicul Sfântului Grigorie a fost rânduit ală­turi de cel al restaurării sfintelor icoane, ocupând împreună cu el un loc privilegiat şi semnificativ în cursul anului liturgic. Atât victoria asupra iconoclaştilor din secolul al IX-lea, cât şi cea asupra umaniştilor bizantini în secolul al XIV-lea, reprezintă triumful învăţăturii ortodoxe a îndumnezeirii omului, moştenită de la Sfinţii Părinţi, asupra raţionalismului elenistic din mediile cultivate din Bizanţ şi care şi‑a găsit noi susţinători în scolastica occidentală şi în precursorii Renaşterii.

Viața Sfântului Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, este cel mai mare teolog al secolului al XIV-lea şi unul dintre cei mai mari teologi din istoria Bisericii Ortodoxe. S-a născut în jurul anului 1296 în Constantinopol, din părinţi credincioși şi aleşi, Constantin şi Kali. Provenind dintr-o familie înstărită a acelor timpuri, familie care avea strânse legături cu curtea imperială, aşadar o familie de demnitari, Sfântul Grigorie a urmat cursuri de filozofie dar şi de teologie.

S-a călugărit încă de tânăr, atunci când la vârsta de 20 de ani se hotărăşte să părăsească cele lumeşti pentru a se apropia de cele cereşti, pentru a petrece o viaţă liniştită în comunitatea Sfântului Munte Athos. Conduita sa monahală era de admirat, după cum o arată şi asceza zilnică a tânărului ascet, pentru curăţirea sufletului şi vederea luminii dumnezeieşti. Scurta sa rugăciune zilnică era: ,, Doamne luminează-mi întunericul, Doamne, luminează-mi întunericul!”

Nu a rămas prea mult în viaţa care îi era plăcută, datorită faptului că a fost nevoit, în anul 1340 să iasă din Muntele Athos din cauza controversei isihaste. În anul 1347 a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului, iar până în anul morţii, activitatea sa se va desfăşura între Constantinopol şi Tesalonic.

Învățătura isihastă

Isihasmul este un cuvânt de origine grecească, însemnând tăcere, liniște și concentrare interioară, desemnând o tradiție ascetică din secolele al IV-lea și al V-lea, dar care s-a organizat ca o mișcare de renaștere spirituală și teologică în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus”, ca metodă de concentrare și pace lăuntrică, în care sufletul ascultă și se deschide către Dumnezeu.

Isihiaa fost practicată de părinții desertului, care au avut ca sursă de inspirație Filocalia și care și-au însușit, ca disciplină de dezvoltare a vieții interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. „Rugăciunea inimii”, numită și „rugăciunea lui Iisus”, constă în cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.

Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul (+649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea redusă la un singur cuvânt: „Iisuse”. Pentru părinții isihasti, teoria și practica rugăciunii lui Iisus, meditația în tăcere, asupra numelui lui Iisus și starea de liniște pe care aceasta o produce, nu sunt un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuțile, dintre care cele mai importante sunt curăția inimii, pocăința, dar mai ales sobrietatea, trezia sau atenția inimii. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre cunoștința și simțirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama, de contemplarea nemijlocită a slavei ncereate, ca elemente esențiale ale spiritualității isihaste.

Învățătura Sfântului Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama a învăţat că sfinţii, când Dumnezeu voieşte, pentru credinţa lor puternică şi pentru multa lor rugăciune, pot pregusta încă din viaţa aceasta slava sau lumina împărăţiei cerurilor, care este lumină necreată şi netrecă­toare. Această lumină s-a arătat la Schimbarea la Faţă a Mân­tuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (Matei 17,1-9; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 27-36). Din acest motiv, în duminica a doua din Sfântul şi Marele Post este pomenit în mod deosebit Sf. Grigorie Palama ca „fiu al dumnezeieştii şi neînseratei lumini”,adică teolog al luminii dumnezeieşti neapuse, necreate şi veşnice. În acelaşi timp Biserica a rânduit în a doua duminică din Sfântul şi Marele Post să fie pomenit Sf. Grigorie Pala­ma, pentru a ne arăta că dreapta credinţă pe care am prăznuit-o în mod deosebit în duminica anterioară nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa care duce pe credinciosul ortodox la viaţă şi lumină veşnică. Când mărturisim şi trăim dreapta credinţă, ne luminăm sufletul şi ne curăţim de păcate prin pocăinţă, post şi fapte bune, spre a dobândi slava vieţii veşnice.

Problema locului trupului în viaţa duhovnicească se afla în inima dis­putelor iconoclaste şi isihaste, găsindu-şi expresia ortodoxă tocmai în timpul Postului Mare, în asceza şi rugăciunea ce preced sărbătoare pascală. Învăţătura duhovnicească a Triodului poate fi privită drept aplicarea directă şi practică a dogmei ortodoxe a întrupării, aşa cum a fost preci­zată de apărătorii icoanelor şi de isihaşti, astfel că aceste două duminici, a Ortodoxiei și a Sfântului Grigorie Palama, îşi găsesc un loc justificat la începutul Postului Mare, nu numai prin importanţa lor istorică, dar şi pentru că simbolizează condiţii­le fără de care postul şi căinţa practicate în timpul Postului Mare n-ar putea ajunge la „viaţa în Hristos” şi la pătrunderea sufletului şi trupului în misterul Său divino-uman. În timpul acestei prime perioade definite de aceste două duminici, viaţa ascetică apare astfel drept o ade­vărată mărturisire dogmatică.