(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Aici, dacă sunt întrebat de ce Dumnezeu nu ar fi trebuit să dea răbdare acelora cărora le-a dat acea iubire prin care ei să poată trăi creştineşte, răspund că nu cunosc și nu ştiu. Nu vorbesc necuviincios, ci mai degrabă cu recunoaşterea propriilor mele mici capacităţi când aud apostolii spunând: o, omule, cine eşti tu care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9, 20; de asemenea, el citează şi din Romani 11, 33). Pentru că Fiul binevoieşte să ne facă cunoscute nouă hotărârile Sale să-I mulţumim iar dacă El crede că este potrivit să le ascundă, să nu bombănim împotriva sfaturilor Sale. Mai degrabă, să credem că așa este mai bine pentru noi. Iar celor dintre voi care se împotrivesc harului Său şi se întreabă (privind întrebarea despre răbdare) ce să le răspunzi? Este bine ca tu să nu negi că eşti creştin şi să te lauzi că eşti catholic. Iar dacă mărturiseşti că a fi lăsat să te bucuri de bine până la finalul vieții este un dar de la Dumnezeu, cred că ești la fel de nepăsător ca mine de ce o persoană primește acest dar şi altele nu. Şi în acest caz, suntem amândoi incapabili să pătrundem judecăţile adânci ale lui Dumnezeu.

(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)